Fiindca pot

Himalaya pe motor - toata povestea

2011-03-10T10:15:00.000-08:00

Deoarece era foarte greu de citit de la coada la cap, asa, am pus totul la un loc.

Drumul catre Khardung La (ziua 1-2)

In cazul in care va intrebati: Khardung La este punctul cel mai inalt accesibil cu vehicule motorizate din lume: 5602 m.

Cum a inceput

Acum vreun an mi-am luat motoreta. Hotarare luata ca mai toate din viata mea, pentru ca asa mi s-a pus pata in momentul ala.
Apoi mi-am luat si carnet. Vorba unui prieten bun "Carutza, om sucit".

Printr-un concurs de imprejurari la care s-au inscris o serie de oameni neseriosi, m-am trezit fericita posesoare a unei dorinte intense de a merge in India, plus un bilet dus-intors la Delhi, cumparat ca era oferta.
Cum biletul e o conditie necesara, dar nu suficienta a unei excursii reusite, am gugaluit "India+tour", moment in care viata mea a capatat un sens: printre rezultate, trona un pompos "Motorbike safari tour". Dat mailuri, primit raspuns dupa cateva zile, desemnat agentie castigatoare pe un simplu si singur criteriu: una dintre agentii organiza tur pe motocicleta in Himalaya. Deci riscant, deci trebuie incercat.

Faptul ca m-am dat cu motorul vreo 5000 de km pusi cap la cap si numai pe asfalt bun n-a prea inflamat nicio sinapsa in mintea mea, una din devizele mele in viata fiind: "la naiba, ce poa' sa se intample?".

De ultim moment

Cu vreo 2 saptamani inainte de plecare, un amic se hotaraste brusc ca vrea sa vina cu mine. Ok. Sa fim intelesi, el are o Toyota Hilux. Pentru ignoranti ca mine, care nu fac deosebirea intre un Logan si un Mertzan, Toyota Hilux e o dihanie de masina, de-aia de isi ia omu' cand vrea sa explice tuturor Doreilor ce bine s-a realizat el in viatza.

Revenind, amicul asta al meu e baiat bun la origini, dar care n-a considerat necesar sa ma anunte daca mai vine sau nu pana in ziua de dinaintea plecarii, avand telefonul inchis vreo saptamana inainte.
Istoria a aratat pana la urma ca vine, el urmand sa mearga cu jeep-ul pe care mi-l asigura agentia sa-mi car bagajele si mecanicul. N-a condus nici macar un metru. Acu' privind in urma, nici nu-l condamn.

Ziua 1: Delhi.

Fight Club. There's only one rule: there are no rules!

Zi de acomodare. Delhi - un oras locuit de 12 milioane de oameni. Dar nu, exagerez...locuit e un cuvant mare. Cred ca "cotropit" e un cuvant mai potrivit. Pentru ca dormitul in strada e ceva normal, usuratul din picioare unde te taie e ceva normal, aruncatul de gunoaie oriunde, oricum e ceva normal.

Traficul... iarasi un cuvant mare (sau mic?). Nimeni nu incetineste sau nu se asigura la nicio manevra, nici macar la iesirea de pe o strada laterala pe cea principala. Majoritatea vehiculelor nu au oglinzi, sau oglinzile sunt pliate sau orientate spre cer. Orice manevra se acompaniaza de claxonat, aceasta fiind si semnalizarea, si asigurarea, si rugaciunea la Ganesha sau la Shiva sau la cine te-oi ruga tu. Daca vreunu' face pana pe banda din mijloc acolo opreste - sa fim intelesi, fara vreun avertisment, - si acolo schimba roata.
Nu, nu exagerez. E fix asa.
Bonus: fiind fosta colonie engleza, circulatia e pe stanga.

Din fericire acolo am avut o masina si sofer care ne-a plimbat prin haosul acela desavarsit, si intr-o zi am vazut doua temple, un palat si poarta India. Restul a constat din stat in trafic. Mirobolant, ce pot sa zic.

Ziua 2: Delhi - Shimla

It's a long way to Tipperary.

Drumul pana la Shimla, de unde urma sa iau trotineta in primire (un Royal Enfield Bullet 500 cc) a fost un aproximativ calvar, din motive de trafic. La descrierea anterioara s-au adaugat si camioanele, majoritatea pe rotile lor, unele pe o parte oarecare in peisaj.
A avut insa un rol practic foarte important, si anume m-am obisnuit cu ideea de circulat pe stanga.
La Shimla am facut cunostinta cu Ben (mobra), cu soferul, (poreclit generic Dorel, nu i-am inteles niciodata numele) si cu mecanicul, (pe nume real Raju, poreclit ulterior "Piticul atomic").

Drumul catre Khardung La (zilele 3-4)

Ziua 3 (luni, 28 septembrie 2009): Shimla - Sarahan (185 km)

Preludiul unei aventuri.

M-am acomodat repede cu Ben, contrar unei cascadorii foarte spectaculoase dupa primii 3 km, in care mi-a fugit foarte naravas de sub fund la o frana brusca cu spatele. Am aflat atunci ca Ben iarta multe si ca trebuie sa merg mai incet. Aveam aproape 50 km/ora.
Trebuie sa specific ca schimbatorul de viteze era la piciorul drept, cu viteza 1 in sus, restul in jos. Pentru profani, in mod normal schimbatorul e la piciorul stang, cu viteza 1 in jos, restul in sus. Deci fix invers. Drumul a fost acceptabil, insa traficul, dominat de camioane care depaseau cand si unde li se nazarea a facut ca aprecierea agentiei de 7-8 ore de drum sa fie corecta.Intrasem deja pe Valea Spiti, bucata care mie mi s-a parut cea mai frumoasa din tot traseul parcurs. Deocamdata desi ingust, drumul era aproximativ asfaltat si inca mai avea balustrada pe alocuri. Situatia avea sa se schimbe in curand...

Ziua 4 (marti, 29 septembrie 2009): Sarahan - Sangla - Reckong Peo (149 km).

Living on the edge.

A fost ziua in care am aflat la ce e bun parasutismul practicat anterior. Drumul a constat in mersul pe o fasie de macadam, sau ceva in genul, lat de vreo 2,5 m, in stanga un hau de vreo 700 m in medie, fara balustrada cea mai mare parte de drum, cu camioane care cand treceau pe langa mine trebuia sa ma duc maxim pe stanga, cu camionul aplecat amenintator catre mine caci trebuia sa se urce un pic pe munte ca sa avem loc. La curbele la stanga, inclinarea, desi minima (am mers cu cca 40 km/ora) dadea un nou sens expresiei "deschidere larga", pentru ca ma uitam direct in hau. Din loc in loc erau portiuni mai late de drum, unde se retrageau vehiculele de pe banda din stanga cand se intalneau doua masini mai mari sau camioane.

Aici am postat un filmulet facut cu camera de pe casca. Din pacate e un pic sui, pentru ca nu am avut posibilitatea sa verific pozitia camerei, neavand laptop la mine.

http://www.youtube.com/watch?v=lIw3t0eiSX4

Senzatia cea mai crunta, si atunci m-am chiar speriat un pic, fost cand pe acest drum descris mai sus eram pe o portiune in coborare destul de abrupta si la un moment dat, uitandu-ma in fata, constat ca drumul se termina brusc in hau. Primul instinct a fost sa franez, insa apoi am vazut ca de fapt e o curba in unghi drept fix in capatul pantei, si drumul exista in continuare, totusi.

Drumul catre Khardung La (zilele 5-6)

Ziua 5 (miercuri, 30 septembrie 2009): Reckong Peo - Tabo (163 km)

Ti-am luat un inel
Ziua primei defectiuni tehnice. Drumul mergea de-a lungul vaii Sutlej, fiind cunoscut ca drumul Indo-Tibetan. In drum spre Tibet, unde am vizitat o manastire hindusa, aud un "trosc!" si Ben nu mai vrea sa urce. Prima sansa a lui Raju sa-mi arate ce poate, deoarece imi cazuse lantul.

Ziua a continuat linistita, si au aparut si primele cascade. Drumul era in mare parte pavat, insa in mai toate curbele si inainte si dupa toate podurile traversate (si au fost cateva), drumul devenea o aglomeratie de bolovani noroiosi sau un paraias vesel. Multe erau dintr-alea langa care ai fi murit de frustrare daca le-ai fi intalnit in desert, un namol pietros in care ghiceai apa, insa au fost si cateva pe care trecandu-le intram in apa pana la jumatatea rotii sau chiar mai sus. Partea proasta cu astea e ca de obicei apareau brusc intr-o zona cu asfalt relativ bun ( de obicei in curba), ca de obicei se terminau/incepeau in panta, si erau populate de bolovani nu intotdeauna rotunzi, niciodata orientati paralel cu sensul de mers si care mai si alunecau ca niste calamari speriati.

Doua situatii care au necesitat interventia Piticului atomic Raju:

rampa la vreo 45 de grade, cu cascada noroioaso-bolovanoasa inclusa in pachet. Sir de jeepuri si camioane. Astept pana urca camionul din fata mea, imi iau avant pionieresc si ii dau gaz. Urc pana pe la jumate, moment in care se opreste motorul. Infig hotarata ghetele in namol, si incerc sa-i dau scanteie. Vise. Intre timp alunecam gratios spre jeepul din spate, care nu era al echipei fantastice, dupa cum urma sa constat. Ala saracu' dadea claxoane, dar Ben refuza sa porneasca. Moment de glorie Raju, care a aparut fix cand mai aveam putin si ma urcam pe jeepul respectiv, si-a introdus degetelele lui fine undeva sub sa si Ben a pornit, proaspat ca o salata din gradina ursului.
traversam un paraias sprintar, apa pana la marginea de sus a ghetei. Ghidam roata printre doua pietre mai sanatoase sprijinindu-ma cu picioarele intr-un unghi destul de obtuz pe acestea, cand shpuf!, Ben refuza sa mai coopereze. Sa ma fi vazut, o spendida baletutza cracanata pe bolovanii aia, care mai si alunecau, incercand sa conving fiara sa porneasca. Raju a sosit sa ma salveze rapid, a repetat figura cu degetelele si totul s-a terminat cu bine.

Am innoptat la manastirea Tabo, o manastire buddhista din anul 966. Treceam deja de 3500 de m altitudine, si era a doua zi fara apa calda la dush. Eu am zis merci ca e apa de orice fel, pentru ca dupa 8 ore de mers prin praf si noroaie fata mea lasa urme negre pe servetelele umede cu care ma mai stergeam din cand in cand.

Ziua 6 (joi, 1 octombrie 2009): Tabo- Losar (171 km)

Things can only get better

In afara de santierele de constructie care sunt oricum prezente cam peste tot (din cauza furiilor vremii soseaua dispare destul de frecvent, iar acolo mai toata munca se face ca acum 200 de ani, adica cu oameni care sparg pietre cu ciocanul pe marginea drumului sau cara pietrisul in cosuri puse pe cap), drumul a fost chiar placut.
Am vizitat satucul situat la cea mai mare altitudine din Himachal Pradesh (Kibber, 4025 m) si cea mai mare Gompa (manastire) din Himachal Pradesh, Ki.

Ca fapt divers, la un moment dat am pus mobra pe cricul lateral, cand se inclina foarte mult. A curs un pic de benzina, iar unde a curs a ramas gaura in asfalt ( imi pare rau ca nu mi-a trecut prin cap sa fac poza).

Drumul catre Khardung La (zilele 7-8)

Ziua 7 (vineri, 2 octombrie 2009): Losar - Keylong (160 km)

Asfalt tango

Ziua a debutat furios cu o ascensiune pana la trecatoarea Kunzum (4551 m). Cu 300 de m inainte de a ajunge la punctul marcat de o stupa dragutza si deja omniprezentele mantre fluturatoare mi-am luat prima tranta.
Cum s-a intamplat: drumul era pe partea de nord a versantului, iar la 9 dimineata namolul cleios si pietros pe post de suprafata carosabila se intindea pe un strat de gheata.Toate bune si frumoase primii 20 de km, insa putin inainte de Kunzum, Ben se hotaraste sa o ia spre dreapta. Manevrele cu ghidonul au fost complet inutile, ghidonul spre stanga fiind, mobra se ducea vertiginos spre haul din dreapta. Am incercat sa ii dau un nou sens in viatza cu picioarele, care insa imi alunecau la fel de suav ca si cauciucurile lui Ben. Cu o miscare haotica foarte precisa, am dat cu ea de pamant, fix la tzanc, pentru ca la finalul manevrei roata din fata spanzura letargica in hau ( nu avea decat vreo 20 de m, dar totusi), cu crash bar-ul infipt mototol in pietrisul din marginea dumului.
Bilant: crash bar-ul oleaca hait, vreo 5 vanatai zdravene si ceva noroi pe goretex.
Moment Kodak: fata lui Dorel si a lui Raju cand am refuzat sa-l las pe Raju sa mearga mai departe cu motoru'.
Avantul pionieresc avea sa-mi fie taiat in mod marsav de Ben 500 de metri dupa trecatoare, cand s-a hotarat sa se razbune pentru tranta anterioara. M-am trezit atat de instantaneu si subit pe jos, incat in primul moment nu intelegeam unde e drumul si cum a ajuns cerul in dreapta mea. Deoarece am cazut tot pe stanga, aveam sa constat seara prezenta unei vanatai pe sold cam de 6/8 cm. Raju a insistat sa mearga el, si deoarece perspectiva lipsei de mobra nu imi inflorea imortele roz de fericire in cap, am acceptat. A mers el inca vreo 15 km, cat a mai fost gheata pe jos, apoi am revenit la carma.
Dupa alti 20 de km, jeepul a cedat nervos si spiritual, treaba manifestata printr-o ruptura de ceva pe la frane, asa incat a trebuit sa oprim in Keylong, nu in Jispa cum era planul.
Ziua a fost marcata de doua evenimente:1) amicul meu s-a hotarat ca are o urgenta in tara si trebuie sa plece, si 2) l-am intalnit pe Mike, un englez care era plecat de cateva luni bune pe un BMW R1200 intr-un tur al lumii ambitios, de unul singur.

Ziua 8 (sambata, 3 octombrie 2009 - ziua de nastere a mamei mele): Keylong - Pang (180 km)

De ziua ta, mamico...

...m-a tavalit un camion de 7 tone.
M-am trezit cu un sentiment foarte nasol, dupa ce visasem numai morti si chestii de genul. Nu cred in premonitii, dar jur ca m-am suit cu inima indoita pe Ben in dimineata aia. Am plecat impreuna cu Mike, dar fara amicul meu, care a reusit sa-si gaseasca bilete de avion inapoi spre casa si a plecat impreuna cu un om de la agentia de turism spre Manali. Eu mergeam in fata, cu Mike in spate, si jeepul insotitor si mai in spate. Dupa vreo 6 km, intr-o zona de asfalt foarte bun, intru intr-o curba fara vizibilitate, claxonand ( e ilegal sa intri in curba oarba fara sa claxonezi). Aud claxon de dupa munte, ma trag cat pot de mult pe stanga (desi soseaua avea 9 m latime in locul ala) si incetinesc pana la vreo 10 km/ora. Manevre complet inutile, pentru ca atunci cand a aparut namila de camion, am constatat ca nu am unde sa ma duc astfel incat
sa nu ma loveasca, pentru ca venea aproape lipit de peretele muntos, pe contrasens ( in fotografie se vad clar urmele rotilor, care se opresc unde m-a lovit).
Daca va inchipuiti ca l-a impresionat ca m-a lovit frontal, va inselati. Cat ma luptam eu cu crash bar-ul care imi clampase piciorul drept pe teava de esapament si nu puteam sa ies de sub mobra, iar un firicel de fum se inalta sprinten din gamba mea, minunatul a dat oleaca in spate (dupa ce a scos capul pe geam si mi-a zis vreo doua) si a trecut hotarat peste motocicleta sub care ma aflam prinsa ca un gandac la insectar. Marele meu noroc a fost cu crash bar-ul, care a sustinut eroic greutatea camionului (partial, e drept, a trecut doar cu roata din fata dreapta).
Mike era deja langa mine, si m-a ajutat sa ridic mobra (eu aveam o grija, ca curgea benzina din rezervor). Au aparut si Dorel cu Raju, care au refuzat categoric sa se duca dupa camion sa-i ia numarul (eu m-am uitat dupa el, dar toate camioanele alea arata ca niste sorcove, nu m-am prins care dintre inscriptii e numarul).
Acesta e momentul in care Mike a devenit eroul meu personal: s-a suit hotarat pe calul lui, si a plecat in urmarirea zmeului cel rau. Am aflat ulterior ca a reusit sa-l opreasca dupa ce a pus motoru' de-a curmezisul pe drum. Soferul era un ras de om, 160 si treij de kile ud, dar care a ignorat complet amenintarile lui Mike cu politia, s-a suit inapoi in trasura si i-a dat flacari.
Mike s-a dus apoi chitit la politie, cu care a venit dupa vreo 45 de minute la locul faptei. Cu toata forta politieneasca din Keylong, ce consta in 4 politisti. Au venit, si sa mor de ras nu alta cand au inceput sa faca poze: camera avea eticheta cu pretul pe ea, cred ca o imprumutasera pentru eveniment. Asta pentru ca Mike s-a dus la politie sa reclame accidentul, iar acestia i-au raspuns calmi ca nu e treaba lor. Pana nu a scos un cutit si nu le-a zis ca se duce dupa sofer si-i ia gatul, poate asa devine treaba lor, nu i-a urnit. (povestea din unghiul lui Mike aici : http://gettinglost.asia/Blog/Entries/2009/10/2_The_Road_to_Leh_-_Part_Two.html). Oricum, el e un finutz pe blogul lui vis-a-vis de oamenii de acolo.
Povestea s-a terminat la politie, la un birou improvizat ad-hoc afara pentru ca sediul era in renovare. Dupa ce ne-au tinut in soare vreo doua ore ca sa vina soferul (oprit la un punct de control), am aflat ca pentru ca soferul sa pateasca ceva, eu trebuie sa-l reclam cu cerere de proces, si trebuie sa vin personal sa depun marturie, procesul durand cam 2 ani jumate. Am incheiat socotelile punandu-l sa plateasca toate daunele motoretei.
Bilant: eu vreo 14 vanatai ( suprapuse si adunate la cele anterioare, am cazut tot pe stanga ), motorul ambele amortizoare fata praf, plus o mototoleala zdravana a intregii tablarii in partea din fata; scarite si crash bar contorsionate serios.
In concluzie, eu m-am suit frumos in jeep, urmand sa ajung in Leh pe 4 roate, (inca vreo 350 de km) iar acolo sa primesc alta mobra pentru a urca la Khardung La.
Am innoptat in Pang, la cort. Cand am ajuns acolo am utilizat si prima fiola de dexametazona, din fericire nu pe mine, ci pe o elvetianca de 22 de ani, pe care am gasit-o in cort la Pang cu probleme serioase de respiratie. Cand au auzit "localnicii" ca sunt medic (le-a zis soferul meu), au navalit ca potarnichile pe mine, de nu intelegeam cu ce-am gresit.
Lilly (asa o cheama) si-a revenit cam in juma de ora de la injectie, mai mult datoita faptului ca am reusit s-o calmez.
Fiind luna plina, am reusit sa fac cateva poze ale taberei destul de faine.

Drumul catre Khardung La (zilele 9-10)

Ziua 9 (duminica, 4 octombrie 2009): Pang - Leh

Don't be a dama in the land of lama.

Drumul a fost superb pana la Leh, asfalt bun, serpentine minunate, ce sa mai, toate conditiile sa-mi bag unghia in gat ca n-am mobra. Dupa cateva ore de drum am ajuns in provincia Ladakh, poreclita "the land of lama". In marea mea ignoranta mi-am inchipuit ca "lama" se refera la animal ( ma si miram, de unde pana unde). Ei bine, nu, se refera bineinteles la liderii spirituali buddhisti. Intr-o tara in care daca spui ceva de duh legat de viata si de moarte devii automat zeu, intr-o tara in care nimeni n-a stiut sa-mi spuna ce-a facut zeul pe care il are lipit pe parbriz sau pe bord, ma asteptam ca in taramul buddhistilor, renumiti pentru intelepciune, sa primesc niste raspunsuri. Gre-sit!
Buddhismul de aici e doar un alt hinduism. Tot 100 si unu de zei, care mai de care mai fioros, iar cand am intrebat ce e Nirvana, s-au uitat toti la mine ca la satana. Nu a fost rea-vointa, pur si simplu nu s-au intrebat niciodata, deci habar n-aveau. Raspunsul a fost invariabil sa ma duc la lama, sa-mi spuna el. Lama nu era la manastire in niciuna din cele tz pe care le-am vizitat.Am fost la o atractie turistica locala: dealul magnetic. Sub sosea e o cantitate mare de magnetit, si daca pui masina scoasa din viteza intr-un anumit loc, urca singura dealul. A fost fun.

Ziua 10 (luni, 5 octombrie 2009): Leh.

City of angels.

Deoarece aceasta zi trebuia sa fie dedicata verificarii tehnice e mobrei inainte de Khardung La, si mobra nu mai era printre noi, a trebui sa-mi fac de lucru prin oras. Am vizitat toate manastirile buddhiste de pe acolo. Incarcare spirituala, nu gluma.

Drumul catre Khardung La (zilele 11-12)

Ziua 11 (marti, 6 octombrie 2009): Leh - Khardung La- Leh (100 km)

I believe I can fly.

Am primit alta mobra, tot un Royal Enfield, dar 350 cc. Aveam sa aflu ca e mai capra decat cealalta, si mai lenesa. Asta nu avea decat oglinda de pe stanga, deci nu aveam nicio posibilitate sa stiu daca am ceva in spate, fapt care m-a deranjat serios toata ziua.
Drumul pana sus a fost foarte placut insa, fiind chiar bun primii 35 de km, ascensiune constanta pe versantul muntos, plina de curbe in ac de par. Aproape de varf, l-am reintalnit pe Mike, caruia ii promisesem un telefon cand ajungeam in Leh, insa Vodafone este restrictionat in zona Jammu-Kashmir, din ceva motive de securitate care mi-au depasit puterea de intelegere.
Pe masura ce urcam era din ce in ce mai frig, iar cu cativa km inainte de varf a trebuit sa opresc sa-mi pun manusile de goretex ca deja mainile mi-erau scutz.
Am ajuns la 5602m , cel mai inalt punct accesibil cu vehicule motorizate,undeva in jurul orei 12.
Primul motociclist roman acolo.

Am stat cam o ora sus, din care jumatate am stat la "poze cu maimuta", cum zice un prieten bun. De-a lungul intregii calatorii am fost rugata sa fac poze cu tot felul de oameni, lucru pe care l-am inteles destul de tarziu. Cert e ca la fiecare oprire se gasea cineva sa vrea "poza cu maimutza". Asta pentru ca, daca o femeie singura pe motocicleta e ceva destul de rar aici, acolo e ceva "o data-n viata". Plus ca au un cult pentru pielea alba (marea majoritate a reclamelor la creme sunt pentru creme care albesc pielea, si la femei, si la barbati) si de asemenea o fascinatie pentru parul rosu (se vopsesc cu henna, ca sa se faca rosii in cap, e considerat ceva de genul "rasa superioara"). Eu fiind roscata pistruiata cu pielea un fel de telemea cu puchi, cred ca paream un fel de extraterestru pentru ei.

Drumul inapoi a fost foarte placut, exceptand senzatia de grrr pe care o aveam de fiecare data cand ma depasea cate ceva (pentru ca nu auzeam si nu vedeam nimic in spate, n-aveam oglinda).

Ziua 12 (miercuri, 7 octombrie 2009): Leh - Delhi

Army dreamers.

Am parasit Ladakh dimineata devreme. Din cauza atentatelor din zona, in aeroport erau mai multi soldati decat pasageri, iar controlul de securitate e foarte strict.
La Delhi am nimerit in ziua celui de-al 6-lea festival pe care l-am prins in cele 13 zile cat am stat acolo, nu am reusit sa inteleg macar cum se cheama, daramite sa tin si minte (urmand ca un festival foarte mare, Diwali, sa aiba loc pe 15 octombrie). Cert e ca era un festival al oamenilor casatoriti.
M-am plimbat prin oras pe jos, si nu pot descrie senzatia decat ca infioratoare: aveam senzatia permanenta ca sunt tavalita la orice traversare de strada, imbrancitul e ceva comun, motociclete pe trotuar asisderea, mirosurile cela mai diverse ( de la prajituri la cadaverina) se succedau cu o viteza naucitoare. Cel mai ciudat e ca senzatia cumulata finala a fost placuta. Chiar mi-a placut sa ma plimb pe acolo, fara vreun motiv rational care sa explice asta.

Drumul catre Khardung La (zilele 13-14)

Ziua 13 (joi, 8 octombrie 2009): Delhi - Agra (Taj Mahal) -Delhi

Ce mult te-am iubit, Paraschivo...

Agra a fost o mare dezamagire. Deja obosita, drumul pana acolo prin traficul acela oribil m-a extenuat efectiv. In imagini exemple tipice ale modului in care sunt utilizate ricsele, care sunt ganditepentru un sofer si 3 pasageri. In dreapta se vede cum soferul sta in poala unuia din cei 3 pasageri care stau pe bancheta soferului.
Din pacate nu mi-a iesit foarte bine aceasta poza. Pe motocicleta respectiva, pe rezervor mai era un puradel, iar mama tinea un tzaca la cateva luni in brate. Cam atat despre siguranta in trafic...

Taj Mahal. Monumentul iubirii si al hotilor de buzunare. Nu m-am putut bucura de vizita, pentru ca am fost mult prea preocupata sa imi apar borseta de hoti. E mult mai mic decat imi imaginam, inauntru e un gard de sarma si multi porumbei needucati, care-si fac nevoile pe iubirea majora inchistata in monumentul maret.

Cireasa de pe pupaza: n-a fost zi in vreun oras al Indiei sa nu vad cel putin 3 cupluri de barbati care se tin de mana. La Taj Mahal era plin de ei. N-am inteles care-i faza.

Ziua 14 (vineri, 9 octombrie 2009): Delhi - Helsinki - Bucuresti.

Casa dulce casa.

In afara de faptul ca zborul de la Helsinki la Bucuresti a fost un fel de vizita in masina de spalat, nimic de povestit (vant din coada de 200 de km/ora, er, ce pot sa zic, a fost fun, mai ales lambada stewardeselor pe culoar).

Drumul catre Khardung La : bilant final

Obiectiv principal : primul motociclist roman pe cel mai inalt drum accesibil cu vehicule motorizate din lume = bifat.
Obiectiv secundar 1 : sa nu ma tavalesc = nebifat. Doua cazaturi si un impact frontal. Bilant: cateva vanatai belea, un Royal Enfield pe nume Ben schilodit serios.
Obiectiv secundar 2: sa nu-mi rup nimic = bifat.
Kilometri parcursi Delhi - Khardung La = aproximativ 1800 din care aproximativ 1100 pe motocicleta.
Altitudine maxima atinsa = 5602 m.

La vara: Namibia.
In iarna 2010-2011: Patagonia prin Anzii Cordilieri.

Pe motor, bineinteles :)

La cererea publicului – Panourile

Deoarece am fost certata ca nu am pus detalii si poze mai multe incerc sa ma straduiesc mai mult.
Le multumesc "poetilor" care mi-au reprosat talentul literar (lipsa lui) de asemenea. N-am de gand sa public carti (am trecut prin asta, nu e aducator de mari satisfactii, ca dovada ca nici nu mai am volumasul respectiv) , pur si simplu povestesc. Atata pot eu.
Asadar, revin cu detalii si poze.

Drumul e presarat cu diverse sloganuri moralizatoare.
Aici sunt doua exemple, ce-am apucat sa pozez.
Mai erau si altele de genul "Speed Thrills but Kills", sau "It's better to be Mr. Late that late Mr...", "Don't be a dama in the land of lama" (dama e un fel de zeu), si alte cateva legate de alcool, poate mi le amintesc.

Ca si completare, am vazut un documentar candva despre rata infectarii cu HIV in India, care e undeva pe la 30% in orasele mari. Mi se pare exagerat. O fi.

La cererea publicului – Stupa

Stupa este echivalentul buddhist al crucii crestine, cum ar veni. La manastirile mari sunt 8, diferite in partea din mijloc, care reprezinta cele 8 evenimente importante din viata lui Buddha (mai multe informatii aici :http://www.stupa.org.nz/ si aici : http://www.associatedcontent.com/article/1527357/the_8_great_buddhist_stupas.html?cat=34) .

Oricum, peste tot pe marginea drumului sunt gramezi de pietre, care sunt un fel de stupa construite de cei care trec pe acolo, ca o rugaciune, daca vreti.

O stupa se construieste in jurul unui bat de lemn, care trebuie sa fie dintr-o bucata. Primul nivel reprezinta pozitia in lotus, si la constructie se pun fructe si alimente incorporate in el. Nivelul urmator reprezinta corpul, in el se pun pietre pretioase. Nivelul urmator reprezinta capul. Aici se pun mantre. Conul dinspre varf are cateva spirale si reprezinta parul carliontat al lui Sidharta Buddha. In varf se pun soarele si luna, simbol al (re) nasterii si al mortii.

La cererea publicului – Mantrele

Mantrele sunt niste bucati de panza, pe care sunt scrise niste "incantatii"(mantre), cele mai populare fiind mantra buddhista de baza "OM MA NI PADME HUM" si inca una pe care n-a stiut nimeni sa-mi zica ce scrie. Poate daca gugaluiti aflati, eu acum cam dorm pe mine. Cert e ca li se acorda niste puteri de genul "purifica aerul" (n-am inteles daca de praf, chimicale sau spirite rele). In zona montana, unde buddhismul predomina sunt omniprezente. Pentru a functiona trebuie duse la lama, sa le recite niste mantre si sa le umple cu orez (i-am adus unui amic una, si cand a desfacut-o i-a umplut casa de orez...creca m-o fi injurat un pic. sper ca a montat-o si a curatat aerul dupa blesteme).

La cererea publicului – Trantele

Din pacate nu am vreo scula de aparat foto, si uneori mai refuza sa deschida ochiul cand e trezit brusc. De unde imaginea de fanta. Aici e poza de dupa tavaleala numarul 2, cand incercam sa evaluez daca mai merge mobra si daca mi-am rupt goretexu'. Cu bluza verde, piticu' atomic Raju. Cu alb, sosind agale, Dorel.

Pun si doua poze sexi :
1. in care se vede soldul meu diafan, iar printre pistrui se poate ghici o mica vanataie
2. bratul stang, populat de asemenea de o constelatie fermecatoare de pistrui, printre care se poate ghici o vanataie discreta.
Aici am pus o poza mai mare cu partea frontala a mobrei dupa impact. Si ce-a mai ramas din amortizoarele fata. Cul, nu?

Poze mai multe

Echipa fantastica: ala mic si negru (respira normal insa, altfel l-as fi poreclit Vader) este piticul atomic Raju. In pozitie de tatuc intelept a la "Ciobanasul", Dorel.
Capitza infoiata in stil Cyndi Lauper c'est moi.

Undeva la 4000 de m, aproape de Kibber (aka Aruncatii-din-deal). Nu comentez freza, graieste suficient imaginea (batea vantu', ma!).

Pe valea Spiti, la o gura de liniste.

In Delhi, la 44 de grade.

Adaug si cateva informatii utile: Pretul calatoriei a fost:
* 450 euro avionul dus intors la Delhi (Finnair - servicii excelente).
* Inchirierea motoretei (inclus si gazul, cazarea, masa, si echipa de suport) - 1085 dolari
* Agentia cu care am colaborat : Skype Address: raj.sharma93

Garhwal Himalayan Expedition

Email:

info@corbettnationalpark.com

garhwal@sify.com

E-15, Plot No. 144 / 145

Shop no. 02,

Sec-08, Rohini,

Delhi – 110085

Ph: 011 – 27948870 / 27947265

Am aflat ulterior ca au si agentie in Bucuresti, deci s-ar putea sa va fie mult mai usor asa.

* Avionul cursa interna (Leh - Delhi) a mai fost si el vreo 200 de dolari.

Daca va mai pot ajuta cu informatii dati cu comentariile :)

Patagonia pe motor -toata povestea

2011-03-10T09:49:00.000-08:00

Deoarece era foarte greu de citit de la coada la cap, am decis sa unesc toata povestea intr-un singur post.

1. Patagonia? Chiar exista?
No, de-amu' o să vă întrebați probabil de ce Patagonia.
Sincer, nu mai stiu nici eu.
Pur și simplu, mi s-a năzărit intr-o zi.

Voiam să fac ceva gen Himalaya. Ceva care conține cuvantul ”cel mai”. De exemplu ”cea mai vântoasă regiune din lume”. Sau ”cel mai sudic punct accesibil cu mijloace de transport din lume”.

Si-apoi, mie-mi plac locurile exotice. Si Jules Verne.
Mi s-a parut foarte simpatic un comentariu de pe facebook (da, sunt trendy, am feisbuc):
”Oau, Patagonia! Credeam ca nici nu exista tara asta!”. Draga cititorule, nu exista. E o regiune din continentul sud-american. Cea mai mare parte din ea in Argentina.

Deci, acolo m-am dus.

2. Pregatiri. Logistica

Avand ca aliat de nadejde internetul și pe domnul goagăl am trecut la treabă. Fiindcă din cauză de schimbat loc de muncă nu puteam beneficia de zilele de concediu pe care mi le păstrasem în acest sens am fost nevoită să înghesui toată treaba undeva în zona Crăciun/An Nou.
Partea gheboasă în afacerea asta a constat în a găsi o firmă de turism care să organizeze tur în perioada sărbătorilor.
Eșec total preț de mai multe săptămâni. Începusem să pierd speranța, până când, intr-o zi....
Îmi raspunde un Fernando. Dispus sa organizeze turul, si care-mi da si cel mai decent pret.
Ura. Purced la meiluit, negociat, cautat bilete de avion. Si se stabileste perioada 25 decembrie-3 ianuarie.
Asa sa fie!, zic. Sa dansam!

Buenos Aires (22-23 decembrie 2010)

3. Iarna E ca vara

Primele semne ale norocului porcesc cu care m-a zamislit mama natura (e drept, a trebuit sa zugravesc interiorul unui Trabant cu cacutz cand aveam vreo 2 ani pentru asta, dar hey!, a meritat!) au aparut la zborul de plecare.
Toate huburile de zbor transatlantic din Europa erau inchise din cauza zapezii. Cu exceptia Madridului si a Romei.
Bineinteles ca aveam bilete prin Madrid.

Dupa 29 de ore eram in Buenos Aires. 12 ore escala la Madrid, restul somn.
Poate ca e momentul sa specific aici ca in aceasta calatorie nu am plecat singura, ci insotita de un amic, Bogdan. Un baiat de nota maxima, dar obisnuit sa mearga cu altii in excursii. Fapt care, combinat cu lipsa mea de experienta in calatorii in echipa a avut ca rezultat multe sinapse inflamate de-a lungul calatoriei.
Din fericire Bogdan e un om intelept, si incapacitatea mea de a fi animal social nu a rezultat in confruntari catastrofale. Faptul ca excursia nu s-a transformat intr-un dezastru ii e in intregime datorat, si-i multumesc pe aceasta cale.

Dar, deoarece 14 zile nu pot schimba un om, si iritarea pe care mi-a provocat-o amicul meu de-a lungul acestora ramane iritare, voi incerca sa-l implic cat mai putin in poveste. Cu exceptia cazurilor in care simt nevoia sa ma victimizez, sau sa dau vina pe el, sau de-astea...

Revenind. Buenos Aires e un oras cam ca Bucurestiul. O amestecatura de blocuri comuniste, cu cladiri vechi. Amestecatura de cladiri cochete si cuburi de caramizi suprapuse, pe jumatate terminate, in care puteam ghici familii intregi inghesuite in cativa metri patrati este fascinanta. Am vazut grupuri de blocuri, in mod evident diferite si construite in perioade diferite, lipite unele de altele dar de dimensiuni absolut halucinante: 4-5 m/6-7 m => 7-8 etaje. Fascinant.

Ceea ce frapa era caldura: peste 35 de grade, n-as putea sa spun cat (la televizor ziceau ceva de 38). Cert e ca m-am parlit in motive traditionale agrare (ca tractoristii adica) inca din prima ora. Ceea ce vedeti mai jos nu este pictura pe piele, ci arsura solara.

Ceea ce frapa si mai mult erau decoratiile de Craciun combinate cu pantaloni scurti si maieuri.

Dupa parerea mea, Buenos Aires nu e un oras turistic. Sau poate ca in doua zile n-am avut timp sa incep sa simt "aerul".
Nu stiu. Mi s-a parut un Bucuresti mai mare. Muuult mai mare: 200 kmp, 12 milioane de locuitori.

Ca sa n-o mai lungesc. Am vizitat Puerto Madero, unde este podul pe care-l vedem in toate vederile cu orasul, Plaza de Mayo si cimitirul Recoleta.

Podul si Puerto Madero

Casa Rosada, si o intalnire entuziata intre doua amice

Plaza de Mayo

Cimitirul la Recoleta, unde e inmormantata Eva Duarte, cunoscuta ca Evita Peron. Arata ca Baneasa, in varianta cimitireasca: o lupta care are cea mai tare vila. Postum.

Am vizitat de asemenea si floarea aia de tabla care se inchide noaptea. Am insistat.
In fine, e interesanta.

Au si ei expozitia cu vacute pictate, numai ca la ei e cu cai.

Spiritul latin al argentinienilor se manifesta in multe directii. Pasiunea pentru mancare cam ca a noastra, insa dragostea de munca nu asa exagerata ca la noi. La ei cina e la ora 10 seara, iar asta cred ca spune multe despre programul lor.
Un alt obicei sanatos este acela de nu trage frana de mana. Fapt care rezulta de multe ori in deplasari ale masinii absolut nedorite. De exemplu: masina de mai jos a lovit autobuzul din imagine de trei ori pana s-a pus verde la semafor. Am avut timp sa constat primul eveniment, sa imi vina ideea sa fac poza la al doilea, si chiar sa fac poza la al treilea.

4. Comodoro Rivadavia - Perito Moreno(24-25 decembrie 2010)

360 km, numai asfalt

Vine, vine Mos Craciun

Comodoro Rivadavia este unul dintre cele mai mari orase din partea de sud a Argentinei, situat in provincia Chubut. Are vreo 150.000 de locuitori.
Am ajuns acolo cu avionul de la Buenos Aires, iar la aterizare pilotul a anuntat ca "e un pic de vant".

Aterizarea a fost un exemplu de arta moderna, daca ma intrebati pe mine. Sentimentul inainte de asezarea pe pista a fost unul de plimbare intr-un rollercoaster instalat in cuva unei masini de spalat pusa pe clatire.
Asadar, Comodoro Rivadavia este in Chubut. Privind cu ochii strainului, prima intrebare care-ti vine in cap este: Din ce naiba traiesc oamenii astia? Orasul este cumva in mijlocul unei regiuni complet pustii, semidesertice, pe malul Atlanticului, unde bate vantul cu 40-120 km/h toata vara. Ei bine, asta a fost si prima intrebare pe care am pus-o. Am aflat astfel ca acolo s-au gasit petrol si gaze naturale.
Din Comodoro Rivadavia urma sa luam motoretele si sa plecam a doua zi in tura de-a lungul Patagoniei ce se va fi terminat in Ushuaia (se citeste "Usuaia", cu "s").
Cred ca a sosit momentul unei clarificari. Cum e cu Patagonia asta, domne?
Pai e simplu: Patagonia este o regiune geografica, situata in sudul Americii de Sud.

Ca impartire administrativa, Patagonia include provinciile argentiniene Neuquen, Rio Negro, Chubut, Santa Cruz si partea estica a Tarii de Foc; de asemenea provinciile chiliene Valdivia, Los Lagos, Chiloe, Puerto Montt, Monte Verde, partea de sud a Aisen si Magallanes (asa-i zic ei lui Magellan, se citeste "Mahajanes"), si partea de vest a Tarii de Foc, plus Capul Horn.

Revenind la oile noastre. Seara pe 24, dupa ce ne-am instalat in Rada Tilly (asta e un orasel unde stau bogatii din Comodoro), ghizii nostri Fernando si Sebastian au venit sa ne ia sa ne imprietenim cu trotinetele. Eu am botezat-o pe a mea "Suavecita". BMW 650GS. Gigea. Si-am pornit. Am mers vreo 80 de km. Pentru mine, care nu mai mersesem niciodata pe genul asta de motoreta, plus vantul care era undeva pe la 60 km/ora, cred (nu pot aprecia, dar Sebastian a mentionat ulterior ceva de genul) prima intalnire cu trotineta n-a avut darul sa ma faca sa ma simt mai relaxata. Au contraire...Am avut vreo 2-3 momente in care am crezut ca decolez, impreuna cu Suavecita.
Totul a decurs bine dealtfel, si seara ne-am intors sa sarbatorim Craciunul. Numai ca la ei Ajunul Craciunului e la fel de important ca Anul Nou, asa incat absolut totul era inchis. Daca la pranz gasisesm o benzinarie unde am infulecat niste empanadas (foietaj umplut cu diverse, un fel de coltunasi), eh, acu' treaba a fost mult mai nasoala. Dupa ce-am colindat tot orasul care era inundat de tot felul de arome, ne-am intors cu coada intre picioare la hotel. Tocmai ne resemnasem, cand a aparut Sebastian cu niste paste fierbinti, castigate cu truda in Comodoro.
Am mancat, am baut o sampanie din frigiderul hotelului si ne-am bagat la somn. La 12 noaptea orasul a fost covarsit de explozii, urlete, artificii. Ca la noi de Anul Nou.

A doua zi de dimineata trebuia sa ne vedem cu Fernando si Sebastian la 9. Ne-am trezit, ne-am plimbat pe malul Atlanticului, am baut cafea...

O scoica...

Intre timp un grup de adolescenti infipsesera o masina in care urla muzica intr-o parcare alaturata si continuau petrecerea. In mijlocul haosului general apar doi pustani, goi pusca, unul cu o soseta, unul cu un bocanc pe post de haine, alergand. Banuiesc ca intrasera in apa, la fel ca alti pustani care-si testau toleranta la alcool facand baie goi in Atlantic (care era scutz), si altii le facusera o gluma.
Intr-un final, pe la 10, au aparut si baietii.
Ne-am imbracat, ne-am cocotzat pe trotinete, am plecat.
Drumul, in afara de vantul care te lovea ca o manusa de box, a fost relativ monoton. Peisajul, desi interesant, era cam acelasi.
Asa cum spuneam, batea oleaca o briza...

Curba la stanga, inclinare la dreapta...asta e ceva nou...

Cam asa am mers tot drumul...

O mica pauza.

Am ajuns in Perito Moreno undeva dupa-amiaza.
Un lucru interesant in Argentina este mania de a boteza locurile dupa numele acelorasi oameni, evenimente, etc. De exemplu in toate orasele strada principala se cheama San Martin.
Perito Moreno este porecla lui Francisco Moreno (perito inseamna "as", "expert", cel mai tare din parcare, cum ar veni), un nenea care a aparat teritoriile de cucerirea chiliana. Orasul Perito Moreno, situat pe malul lacului Buenos Aires, nu are nicio legatura cu ghetarul Perito Moreno, situat la 80 km de El Calafate.
Alt lucru interesant e "obsesia" teritoriului. Intre ei si chilieni e o "ura" nedisimulata (desi mi s-a parut ca reciproca nu e foarte valabila), datorita luptei pentru teritorii. In Tara de Foc gasesti peste tot inscriptii cu "Malvinas son argentinas", pe harti insulele Falkland (Malvinas, cum le spun ei) sunt trecute ca teritorii argentiniene, desi sunt ale britanicilor. Bogdan mi-a povestit care-i treaba cu razboiul in care argentinienii si-au furat-o extrem de neelegant pentru insulele alea de la englezi, dar pentru mine istoria e un fel de radiatie beta: trece prin mine, si imi si defecteaza sistemele. Nu am tinut minte.
In fine, asa cum spuneam, am ajuns in Perito Moreno, si am pornit la vanat cina. Fiind ziua de Craciun, am mers in singura carciuma deschisa din orasel, unde am gasit prima trupa de motociclisti, 3 elvetieni.

Am mancat, am baut bere, am mers la somn.

5. Perito Moreno - Bajo Caracoles (26 decembrie)

137 km, dintre care 40 pe pietris.
Sa-nceapa dansul!

Am plecat de la Perito Moreno undeva pe la 10 dimineata, dupa o cafea la plic si un mic dejun pe care nu mi-l amintesc. Da, cafea la plic. Cum e la noi ceaiul. Buna, mai buna decat cafeaua de la McDonald's, de exemplu.

Drumul nu a adus mare lucru nou. Vantul, bineinteles.

Din cand in cand pe sosea vedeam niste cevauri, am crezut intial ca sunt cacareze de oaie.

Cand am oprit, la inceputul drumului de pietris, am vazut ca de fapt erau lacuste. Sute si sute.

Apoi a inceput dansul. Pietrisul din prima zi a fost unul cu bun simt. Destul de constant, desi au fost si portiuni cu pietre mai mari, dar macar puteam sa ne ridicam in scarite fara sa ne zboare vantul din sa. Cu inclinarea potrivita, putea chiar sa mentii directia pe care ti-o doreai.

Am ajuns la Bajo Caracoles dupa amiaza, drumul fiind atat de scurt ca sa avem timp sa vizitam Cueva de las Manos - pestera mainilor.

Cueva de los Manos este de fapt un sit arheologic, descoperit de parintele D'Agostini, un pionier al Patagoniei, care a murit undeva prin anii 60. In sit este o pestera care a servit drept adapost al indienilor Tehuelche timp de milenii (intre 8000-1000 ani in urma). Situl este situat de-a lungul vaii raului Pintura.

Situl a devenit celebru datorita modalitatii originale a localnicilor de a-si marca trecerea prin lume: imprimarea propriilor maini pe peretii muntosi, sufland pigment direct cu gura sau prin tevi facute din plante. Situl este patrimoniu UNESCO.

De asemenea, localnicii au pictat si felul in care vanau guanacos, animalul predominant in Patagonia, alaturi de nandu. Un fel de capro-magaro-lame.

Exista o piatra pe care e o pictura de cateva mii de ani unde este reprezentat un ritual de fertilitate: guanacos gravide sub luna plina. Ghida zicea ca guanaco nasc de obicei cand e luna plina.

In ultima poza se vede o mana cu 6 degete.

La Cueva de las manos am intalnit si cea mai tupeista pisica existenta. Venea si se suia pe tine fara pic de jena, torcea zgomotos, se freca de toate organele de simt pe care le posedai, dupa care cobora tantosa si se suia pe urmatorul supus umil al maiestatii sale. In imagine parte din ritual, pe Sebastian.

Cand ne-am intors am gasit la Bajo Caracoles o adevarata intrunire moto in mijlocul desertului.

Bajo Caracoles - Estancia L'Angostura (27 decembrie 2010)

190 de km, dintre care 140 pietris.
"La calu' balan si saaaaaua-i verdeeeee"

Pentru mine, asta a fost cea mai cumplita zi. Drumul de pietris ar fi fost destul de ok, daca n-ar fi fost gramezile liniare facute de masini. Erau fasii inguste de pietris stabil, pe care era ok sa mergi, daca reuseai sa nu te lasi dus de vant in movila imediat alaturata. De vreo doua ori am fost nevoita sa traversez gramada instabila de pietre, deoarece veneau masini din fata, moment in care Suavecita a devenit brusc pasionata de samba. Am avut suficienta prezenta de spirit sa fac ce face orice motociclist cand se-mpute treaba: strangi din buci, tragi de gaz si te uiti dupa un loc moale in care sa sari de pe motoreta.
Din fericire stransul din gluteali si trasul de gaz au fost suficiente, asa incat nu m-am trantit.
Bogdan a tinut mortis sa-mi explice ca sunt varza, ca habar n-am sa merg si ca era sa cad. Multumesc de stirile extraordinare, domnu' Stie-tot, nu mi-am dat seama. Mi-era foarte bine in ingnoranta mea, acum la cea mai mica tremuratura o sa ma gandesc "aolo, cad! aolo cad!". Si-apoi, daca-mi amintesc bine tu te-ai trantit de mai multe ori inca de prima data cand ai mers offroad cu BMW 650 GS. So shut up....
Fernando a surprins scena de amor in care replicile dragastoase ies prin cadru ca randunicile toamna.

Recunosc ca dificultatea drumului nu era majora, insa vantul care venea in rafale, se oprea brusc, isi schimba brusc directia, plus movilele alea nesuferite de pietris m-au facut la nerv. La un moment dat am luat in plin niste gropi destul de bine mascate din cauza lipsei de contrast. Socul, luat in plin in antebrate datorita cursei scurte a amortizoarelor mobrei, mi-a facut mana stanga sa amorteasca instantaneu, si, oricat am facut eu pe eroina, dupa vreun kilometru a trebuit sa opresc, pentru ca nu mai simteam nimic cu mana stanga. A urmat o incurajare blanda din partea lui Bogdan "nu stiu cum ti se intampla numai tie, n-am auzit pe nimeni sa pateasca ceva de la faptul ca a luat gropi", urmata din partea mea de respiratii profunde, zen, si aburcarea pe motoreta.
O faza simpatica a fost cand, la un moment dat mergeam inclinata destul de serios spre dreapta, cu vreo 70 km la ora, ca sa contracarez vantul turbat, acesta a decis ca ii vine sa stranute sau ceva, caci s-a oprit brusc. Abia am apucat sa ma redresez, cand vantul a stranutat, cred, ca m-a troznit o rafala brusca din sens opus, cu imediata reluare a directiei si intensitatii anterioare. Cred ca n-am facut niste manevre foarte gratioase, dar important e ca m-am mentinut calare.
Intr-un final fericit am ajuns la estancia L'Angostura.
Estancia inseamna ferma traditionala argentiniana.

Casa era de fapt un muzeu, intesat cu obiecte autentice tehuelche, de la varfuri de sageti din obsidian pana la sei, cizme de piele, etc.

In fata casei era o mlastina plina de tot felul de plante si animale, in special pasari, tot felul de rara avis, printre care si flamingo roz.

Dupa ce-am ajuns am mers sa vizitam un pod. A durat ceva pana l-am gasit. Asta pentru ca era aproape complet dizolvat de stihii. Bineinteles ca nu m-am lasat pana nu l-am traversat ca sa caut fosile.

N-am gasit fosile, asa ca eu si Sebastian, ca a trecut si el podul, ne-am urcat pana sus, pe versantul din celalalt capat.
Pe drumul de intoarcere am facut cateva poze cu flora specifica.

Mancarea a fost extraordinar de buna la estancia, am mancat guanaco, miel si alte mortaciuni delicioase, plus legume multe de la ei din gradina. Desertul, absolut genial. Acolo cele mai frecvente fructe sunt capsunile, care sunt foarte tari si dulci.
Proprietarul era un om foarte dezghetat, care povestea mult si frumos, dar eram un pic cam obosita si nu mai tin minte mare lucru. Oricum, in camera de zi erau aliniate poze cu toti mosi stramosii lor.
Ferma are 20000 ha. Cred ca asta inseamna mult.

6. Estancia L'Angostura - El Chalten (28-29 decembrie 2010)

280 km, 160 pietris, 120 asfalt
Bring it on!!!

Ziua a inceput in forta, cu drumul pe care il parasisem in ziua precedenta, doar ca acum urma sa fie o portiune mai lunga. Din fericire in prima parte norocul meu porcesc s-a decis sa isi arate un pic muschii, astfel incat in prima parte a drumului vantul a batut dinspre nord, ceva absolut rarissim, chiar imposibil, dupa cum au zis baietii. Adica batea din spate.
Apoi vantul rebel s-a decis ca ar fi bine sa se comporte ca un vant de Patagonia cu bun simt, si a reincepu sa bata dinspre vest. Cu toata forta. Adica vreo 70 km/ora.
video sugestiv aici : http://www.youtube.com/watch?v=YpwjOC_1q7w
Dupa vreo 100 de kilometri obosisem, asa ca i-am dat gaz si...que sera, sera. I-am dat cam 70 la ora si unde se putea si peste, catadicsind doar sa salt posteriorul din sa cand se-mputea rau treaba. La una dintre opriri ne-a ajuns din urma un francez care facea turul lumii pe o Yamaha XT. Grrrr...

Aproape de Tres Lagos a fost o bucata de vreo 25 de km care m-a terminat la cocoasa: acolo se repara soseaua si drumul era de fapt o portiune de pamant pietros batatorita, plina de urcusuri si coborasuri.
La Tres Lagos am oprit sa mancam la cel mai fancy restaurant din zona, si anume benzinaria. Am mancat jambonul de guanaco cumparat de Bogdan de la L'Angostura cu biscuiti, ca nu aveau paine.

Sub tejgheaua benzinariei era o colectie de bancnote, pe care nu m-am putut abtine sa n-o fotografiez, si nu pentru bancnota de 10 lei, ci pentru cea de 100 de "trilioane" de dolari zimbabwezi de deasupra.

De la Tres Lagos a urmat o portiune de 120 de km de asfalt, si cu toate ca era vant, am ajuns destul de repede la muntele Fitz Roy si parcul national "Los Glaciares".
Fernando tot spunea ca "daca e senin, se vede foarte frumos muntele". A fost senin fix cele doua zile cat am stat acolo. Pana sa ajungem noi plouase o luna incheiata non-stop.

Ne-am cazat in El Chalten, si am plecat sa vizitam o cascada pe care am uitat cum o chema.
Dar, vorba aia, o poza face cat o mie de cuvinte...

Bogdan si Sebastian au tinut mortis sa se duca in spatele perdelei de apa, si in 15 minute erau amandoi murati pana in albul ochilor. Cred insa ca s-au distrat copios.
Am mers la hotel, apoi la ora cinei, si anume 10 pm, ne-am infiintat intr-un local faimos in zona. M-am imbuibat cu mancare de linte.
Cat stateam in bodega a trecut un localnic cu lamele in ham.

A doua zi am vizitat Lago del Desierto si am facut trekking pana la ghetarul Piedras Blancas. Lago del desierto e un lac mare, inconjurat de ghetari, care e sursa unor mlastini si raulete unde se pescuia intens la musca.

La Lago del Desierto ne-am intalnit cu o doamna, Elisabeta, care era plecata din Romania in urma cu 40 de ani in Italia, si ne-am conversat in romana. Doamna calatorea singura deoarece sotului ii era frica de avion, asa ca dansa il lasa acasa in vacante se se duce in lume: Peru, Africa de Sud, Brazilia...de-astea...aproape.

Drumul pana la ghetarul Piedras Blancas a fost dominat de imaginea muntelui Fitz Roy si de copacii torturati de vant.

Copacul de mai jos e natural, si cred ca pur si simplu sezonalitatea care duce la modificari bruste ale vantului a dus la tortiunea cracii care crescuse acolo. Teoria mea e sustinuta de poza cu copaci de mai sus, unde se vad clar unghiurile drepte ale crengilor.

7. El Chalten - El Calafate (30 decembrie 2010)

220 km, asfalt.
Ice Age

Am parasit El Chalten, capitala nationala a trekkingului, pe la ora 10, urmand sa ajungem dupa 220 de km in El Calafate. Asa cum spuneam, deja incepuse sa se innoreze, iar Fitz Roy era ascuns in nori.

"Calafate" este denumirea unui arbust care creste mai peste tot in Patagonia, cu foarte multi tepi si cu fructe comestibile de culoare violet, un fel de porumbe. Au chiar acelasi gust.
De la El Calafate se ajunge la ghetarul Perito Moreno, unul dintre cele mai spectaculoase lucruri pe care le-am vazut. Si am vazut cateva lucruri :)
Drumul n-a adus multe noutati. Vant, niste vant si un pic de vant la final.
Dupa vreo 120 de km am oprit la estancia La Leona, pe malul lacului Viedma. Nu stiam de ce a vrut Sebastian sa oprim, dar am aflat cand am intrat inauntru: aici se adapostisera Butch Cassidy si Sundance Kid dupa ce au jefuit banca din Rio Gallegos.

La un moment dat am ajuns la lago Argentino, o priveliste absolut spectaculoasa, datorita culorii incredibile a lacului.

Putin dupa pranz am ajuns in El Calafate si am pornit catre ghetarul Perito Moreno.
Asa cum spuneam, ghetarul este spectaculos. Mai mult, spre mirarea specialistilor, ghetarul creste an de an. Motivul este inca sursa de speculatii. Ghetarul actioneaza ca o poarta intre doua lacuri. Din 4 in 4 ani cedeaza, datorita acumularii de volum in lacul superior, si "digul" de gheata se rupe spectaculos.
Acum nu se mai rupsese de 8 ani.
Oricum, am prins o zi absolut superba, si am avut noroc sa vedem ceva bucati mari cazand.

Am incercat sa fac poza cu barca de turisti, astfel incat sa se poata deduce marimea, insa nici asa nu mi se pare foarte sugestiv.
Ghetarul are in medie 74 de m inaltime, asa ca am pus Intercontinentalul langa, ca idee...

Culoarea ghetii era absolut superba, albastru acela incredibil neputand fi, din pacate, surprins exact de aparat.

Dupa ce ne-am culturalizat, am mers la hotel, am bagat o bere si am mancat.

8. El Calafate - Puerto Natales (31 decembrie 2010)

240 de km, dintre care 60 pietris
Vine, vine priiiiima-vaaa-raaa

In ultima zi a anului am pornit cu cantec de pionier catre granita cu Chile, urmand sa trecem spre Puerto Natales, pentru noaptea de Anul Nou.
Bucata de pietris a fost absolut nasoala. Foarte neregulata, vant puternic, pietris adunat...dar, deorece eram foarte in forma a fost o zi chiar faina.

Aceasta este o poza foarte descriptiva. In afara de freza absolut bumbastica, pozitia incrucisata a nerabdare a picioarelor a fost o imagine foarte frecventa privitorilor. Din cauza vibratiilor si a cafelei de dimineata, undeva pe la ora 12 ma apuca o nevoie imperioasa de a goli un anumit organ cavitar. Asa cum se vede din poza, erau kilometri, zeci de kilometri unde nu era nici macar un tufis mai sanatos. Cred ca cea mai mare aventura a acestei calatorii a fost sa gasesc un loc unde sa rezolv aceasta problema. Nu zic, Argentina este cea mai curata tara in care am fost: absolut toate toaletele in care am intrat erau luna si aveau de toate. Problema e ca erau cam rare. Ca si asezarile umane, deh.

Aceasta este o alta imagine sugestiva, care arata cam cum batea vantul (avea vreo 70 km/h. Ca idee, avionul cu care zbor decoleaza la 65 km/h).
Nu mai tin minte exact, dar cu cateva zile inainte Fernando ne spusese ca e criza de benzina. Da, intr-o zona care se bazeaza pe extractie petroliera pentru supravietuire, nu era benzina.
Alt paradox al acestei tari: ziua anterioara fusese prima zi in care avusesem semnal, desi in cele mai ratacite locatii gaseai wi-fi (care mergea extrem de prost, dar era). Bine, asta nu-i opreste pe optimisti sa spere:

Bine, nu era semnal, oricat am alergat fluturand telefoanele pe dealurile din jur dar hey!, e mai important sa dai omului speranta, nu semnal la celular.

Revenind, dupa 60 de km am ajuns la raspantia cu drumul asfaltat, unde era o benzinarie. Asa, in mijlocul pustietatii. Acolo nu era benzina, dar era cafea.
Am sezut care pe unde si ne-am parlit un pic la soare, unii band cafea altii mate.
Mate este o bautura specifica, o zeama foarte concentrata de un fel de ceai "yerba". Se prepara intr-o cescuta, de fapt o tartacutza uscata, in care se pune yerba si apa fierbinte si se soarbe prin "bombilla", un pai gros de argint care filtreaza ierburile. Mie mi s-a parut absolut groaznic si n-am baut, dar obiceiul e ca la ora mate (Fernando bea ori de cate ori avea ocazia) sa il imparti.

In imagine, Fernando cu tot arsenalul de mate.
Am pornit apoi catre granita cu Chile. O alta treaba foarte interesanta. Intai iesi din Argentina, apoi mergi 8 km pe un drum infect al niciunei tari si intri in Chile.

Cum am intrat in Chile, s-a schimbat complet peisajul: flori de toate culorile, un miros superb de primavara si flori, copaci...alta lume.

Dupa o vreme am ajuns in Puerto Natales, pe malul Pacificului. Aici semnal peste tot, conexiune la internet decenta si cei de la hotel vorbeau engleza!
Inca o paranteza: Fernando vorbeste engleza, foarte bine, insa este unul dintre putinii argentinieni care o fac. La plecare spre Argentina din Madrid nici macar in avion n-am auzit engleza. Toate anunturile au fost in spaniola. Crunt. Inainte sa plec am avut o intentie nobila sa invat spaniola, dar ma plicitseste cumplit. Recunosc ca mi-a fost mai usor cu mandarina. Ei bine, nevoia te invata, intr-adevar! Acu' o rup binisor, ca n-am avut incotro, daca nu era Fernando prin jur trebuia sa vorbesti spaniola, altfel era egal cu zero. Culmea e ca la televizor filmele sunt subtitrate, nu dublate.

In seara de anul nou am mancat "Locos", un animal marin neidentificat nici pana in ziua de azi, si am baut pisco, bautura care ar fi trebuit sa ma dea pe spate din prima inghititura, asa cum au zis Fernando si Sebastian, dar era un fel de lichior apos. Sunt curioasa ce-ar fi zis de o palinca.

Dupa ce ne-am ametit oleaca, ca deh, era Anu' Nou ne-am dus la somn.

Puerto Natales - Cerro Sombrero (1 ianuarie 2011)

367 kilometri, numai asfalt
Conception, Trinidad, Victoria!- Pe urmele lui Magellan

Am plecat din Puerto Natales un pic mai tarziu decat am fi vrut. Nu, nu din cauza mea, eu am stat ca bou' si-am asteptat 45 de minute in fata hotelului sa isi faca unii tabieturile, si sa urce poze pe feisbuc, ca deh!, avem prioritati.
In fine, intr-un final apoteotic am plecat. Eu cu clabuci la gura, altii cu basca-n vant, ca-i durea la dansa si trebuia tinuta la rece.
Ca rezultat, zilele urmatoare nu m-am mai trezit odata cu Bogdan, ci cu o ora mai tarziu. Si tot am reusit sa fiu gata la timp.
Oricum, m-am inseninat repede, datorita vremii superbe si a peisajului minunat.

A trebuit sa oprim sa alimentam. Din butoi, ca benzinarii nu erau. In imagine Fernando si Sebastian.

Pe drum ne-am oprit sa mancam la singura cafenea din drum, unde am mancat un senvish excelent si am baut o cafea, ca sa am motiv sa batzai pe langa absenta tufisurilor.

Stickerele din vitrina sunt ceva obisnuit, si vezi tot felul de inscriptii cu tot felul de aventurieri pe tot felul de mijloace de transport.
Pe drum ne-am oprit la ruinele "estanciei" San Gregorio, care e foarte celebra, n-am inteles de ce, probabil pentru ca e foarte veche.

Dupa o vreme am ajuns la stramtoarea Magellan (in spaniola Magallanes, se citeste "Mahajanes), pe care trebuia sa o traversam ca sa ajungem in tara de foc.

Nu mai stiu daca am povestit, dar la argentinieni, si se pare, si la chilieni e la mare moda Loganul si Sandero Stepway. La bacul de la stramtoarea Magellan era un Logan.

Am traversat stramtoarea cu bacul "Patagonia".

Am ajuns in cele din urma in Cerro Sombrero, locatia singurei hosterii pe o raza de....pe o raza foarte mare.
Cerro Sombrero e o localitate cu 5 case, un spital, o benzinarie si o unitate militara. Si hosteria Tunkelen, unde am stat. Foarte frumos.
Tot acolo se cazasera si doi elvetieni pensionari care veneau de la Ushuaia pe motorete, si care facusera si excursia in Antarctica de 2 saptamani, pentru ca era numai 3000 de euro, fiindca erau multi europeni care platisera si nu ajunsesera din cauza zapezii de pe aeroporturile din Europa.

Deoarece pe la 10 inca era lumina afara si nu puteam dormi, am iesit la o plimbare dupa care am tras pe dreapta.

9. Cerro Sombrero - Ushuaia (2 ianuarie 2011)

441 km, 130 pietris
Sfarsitul lumii.

Urma sa fie cea mai lunga portiune de traseu, dar si cea mai spectaculoasa. Peisajul a variat absolut spectaculos, ca si calitatea drumului. Singurul lucru ramas constant a fost vremea, care a ramas absolut superba, in jur de 25-26 de grade. Elvetienii din ziua anterioara ne povestisera cum, in urma cu aproape 3 saptamani nu s-a putut trece spre Ushuaia din cauza zapezii din trecatoarea Garibaldi. In plus, desi la stiri anuntasera ploaie si temperaturi scazute, n-am vazut strop de ploaie si era cumplit de cald.
Imediat dupa ce am plecat de la Cerro Sombrero am parasit asfaltul, si am parcurs 120 de km pe pietris. Care era foarte bun, asa ca i-am dat 80 si peste la ora. Partea proasta e ca deja drumul era foarte aglomerat, batea vantul (normal!), si pe contrasens veneau camioane, care, cand treceau, ridicau praful atat de tare incat nu mai vedeai absolut nimic cateva secunde bune.
Ulterior aveam sa aflu ca nu m-am ridicat la standardele inalte ale unora dintre motociclistii din grup, care au gasit de cuviinta sa spuna ca "am mers ca o fata", desi la un moment dat l-am lasat pe el in fata si a mers fix la fel. Foarte inaltator, nimic de spus. Nu reflecta niciun fel de frustrari sau misoginism.

Trecand peste frivolitati, prima priveliste spectaculoasa a fost oferita de Lago Fagnano, un lac imens partial in Chile, insa in cea mai mare parte in Argentina.

Apoi, pur si simplu peisajele s-au succedat. Nu puteam opri chiar la fiecare sa facem poze, din pacate.

Am ajuns in cele din urma la granita. Aceeasi poveste: birocratie, si 8 km de pietris intre granite.
Ca fapt divers, granitele nu sunt ca la noi: se uita in ochiul tau, pune stampila si treci. Nu. Te dai jos de pe/din vehicul, intri intr-o casa, stai la o coada, iei stampila si apoi pleci. Poti sa intri, sa iesi si sa treci linistit ca nu verifica nimeni dupa ce-ai iesit daca ai si luat viza.

Am trecut apoi in Argentina-Tara de Foc.

Am ajuns apoi din nou la Atlantic, si am oprit in Rio Grande sa infulecam. Nu stiu daca stiti, dar eu mananc foarte mult. Nu neaparat ca ma imbuib, dar mi se face foame foarte des. Ceea ce a fost un cosmar pentru restul echipei, care manca precum oamenii normali: dimineata, la pranz si seara. Nu. Mie imi era in permanenta foame, chiar mai des ca de obicei. De ce spun asta acum? Pentru ca, atunci cand am ajuns in Rio Grande aveam o foame ancestrala. Ei bine, un amarat de senvis (bun, nimic de comentat) cu papas fritas (cartofi prajiti) a durat O ORA. 60 de minute. 3600 de secunde. Cand a venit mancarea deja aveam halucinatii.
Aici omiprezentul lait motiv "Malvinas son argentinas" si restu'.

Am mers apoi pe ruta 3, si ne-am oprit sa facem poze la kilometrul 3000. Foarte tare, frate!

Imediat peisajul s-a transformat brusc in peisaj montan, cu curbe si pante. Din pacate drumul era extrem de aglomerat, si mai avea si niste gropi pe care le luai nonsalant, ca apareau cand te asteptai mai putin. Momente in care simteai nevoia sa inghiti ca sa-ti repozitionezi ficatul din cap in loja corespunzatoare.
Cel mai spectaculos punct a fost trecatoarea Garibaldi (aia cu zapada de care vorbeam mai devreme).

Am ajuns apoi la capatul lumii:Ushuaia-Fin del Mundo.

De-aici trotinetele au fost suite cuminti pe platforma. Ne-am mai plimbat un pic, si ne-am dus la culcare.
A doua zi ne-am luat la revedere de la Sebastian si Fernando, si recunosc ca m-a intristat tare treaba asta, pentru ca au fost extraordinar de simpatici.
A doua zi am zburat inapoi la Buenos Aires.
Un zbor complet diferit de cel dintre Buenos Aires si Comodoro, care s-a desfasurat intr-un Embraer 190 nou-nout:spatios, elegant, comod...
Ei bine, acum am zburat cu un DC 9. Stiti voi, alea cu cea mai mare rata de accidente din cauza problemelor cu balamaua aia de la coada, accidente care au dus la falimentul McDonell-Douglas. Ei bine, avioanele astea mai au o caracteristica:au motorul in spate, fix pe fuselaj. Ghici unde am avut bilete (ca le-am prins pe ultimele 2)?
Exact, fix in dreptul motorului. Am ajuns tuta la Buenos Aires. Imi vibrau si stramosii in karma.
La BA nu mai era atat de cald, si am mai dat o tura prin oras.
A doua zi am zburat spre Bucuresti, tot prin Madrid. In Madrid in aeroport am dat in nas cu Angel, din Dexter. Cine stie, stie. N-am putut sa fac poza cu el ca pazeam bagajele, Bogdan era plecat sa isi incarce telefonul. Nu am de ce sa fiu suparata, era o chestiune de viata si de moarte (poze pe feisbuc, cred).
Cam asta e povestea.
Sequelul cu mancarea, obiceiurile si toaletele, sau cine stie ce idee mi-o veni, pe parcurs.
Nu tot odata, asa!

10. Bilant final

Distanta parcursa pe motoreta:2525 din care 520 pietris.

Punct final: Ushuaia, cel mai sudic oras din lume (aparent am fost si primii motociclisti romani acolo, daca gresesc va rog sa ma corectati).

Trante:0

Informatii utile:

* Avionul pana la Buenos Aires si inapoi: 850 euro (Air Europa, nu va recomand, a fost cam sinistru)
* Motoreta plus gaz, cazare, echipa de suport - initial trebuia sa fie vreo 3000 de euro, am negociat si sincer nu mai stiu cat a fost pana la urma.
* Cursele interne au mai fost si ele undeva la 300 de dolari.
* Agentia : Riding Patagonia , contact - Fernando Navarro (Facebook), mail: fn_producciones@speedy.com.ar . Baietii sunt foarte de treaba, desi un pic imprastiati. Au compensat insa din plin prin permanenta buna dispozitie.

Informatii suplimentare puteti cere in comentarii.

No, ca ma facui si "vedeta"

2011-01-26T13:37:00.000-08:00

De data asta n-o sa "vorbesc" mult, cum fac de obicei. Cel putin nu in litere.

Dupa articolul in Reader's Digest (http://www.erd.ro/article/3425%26pageno=2 cu mentiunea ca poza aia nu ma reprezinta :P )si cel din Motociclismo a venit si momentul aparitiei TV.
Vrand-nevrand, m-am dat si cu televizorul.

http://82.76.145.160:85/tasha/

Cantarea e aici : http://www.youtube.com/watch?v=UlAdqG02Dtc

Gata, ca va plictisesc.

LE: Intre timp povestea a evoluat, m-am trezit intr-un tavalug al presei. Nu stiu daca e bine sau e rau, inca nu m-am decis.
Am fost la Nashul, sunt zilnic pe Discovery (Ma vedeti si aici http://apps.facebook.com/discoveryheroes/erou/elena-miscodan/), in Adevarul si Motociclismo si etc.
Ce mai domne, ditamai vedeta.

Ce se intampla intre 30 si 40 de ani - Femeile

2011-01-26T13:24:00.001-08:00

Am scris cele ce urmeaza intr-o discutie degajata cu niste colegi medici.
Deoarece a fost apreciata toata peroratia mea (in adjective variind de la "superb scris" la "nu mi s-a parut nimic wow"), si mie nu mi se pare prea rea, zic sa o pun si aicea, sa fie in siguranta.

Ce se intampla real cu femeile intre 30 si 40 de ani (din ce-am observat eu in jur):
a) Imediat dupa 30 de ani:
1. Mare parte sunt casatorite, multe au deja 1-2 copii.
2. Au un serviciu sau sunt in concediu de crestere copil.
3. Unele au inca ambitii profesionale, si nu au copii (eventual nici sot) pentru ca au vanat diverse cariere, fapt ce le-a asigurat burlacia (barbatii nu apreciaza femeile care petrec mai mult timp cu serviciul decat cu ei+cerinte la fel de ridicate de la ei ca si de la ele insele=> incapacitatea de a ajunge la consens=> multe relatii ratate).
4. Toate cele care nu au sot incep sa devina disperate/acre. Unele se marita in disperare cu primul venit(un italian libidinos/un taran sinistru care o bate, etc), altele inca se mai incapataneaza sa tina la standarde si sa nu faca compromisuri
b) dupa 34-35 ani
5. 90% au familie si/sau copii (30% au divortat), isi impart viata intre serviciu, dereticat si educat odrasle/sot. 50% sunt obeze/supraponderale. 30% sunt complet ne....alea si devin acre/isterice. 20% au amant stabil. 80% si-au inselat deja sotul cel putin odata si contempleaza o eventuala repetitie. 1-2% isi fac prima/a doua operatie estetica. 20% sunt in depresie
6. celelalte care nu au copii intra in depresii periodice datorate sentimentului permanent de inutilitate si neimplinire. cele care nu au nici sot critica inutilitatea familiei ca institutie, propovaduiesc burlacia ca cea mai buna inventie a omenirii si merg in baruri la agatat, cu speranta secreta ca le va lua si pe ele cineva de nevasta. Seara isi fac cu sfintenie masajul antirid si viseaza la fat frumos pe cal alb inainte sa adoarma. La 36 de ani isi fac primul lifting si a 3-a operatie estetica de alt gen (implant mamar, liposuctie, etc).
Burlaca, din cand in cand, se intalneste cu prietenele casatorite si le povesteste vexata de avantajele libertatii depline: vacanta in Bahamas ( si salvamarul ala extrapotent), toale de firma si shopping la Milano in fiecare februarie. In secret se gandeste cat de cumplit de singura se simte in permanenta, daca ar fi bine sa schimbe antidepresivul cu altul mai eficient si cat le invidiaza pe necoafatele astea ca au copii.
In tabara cealalta nevestele se uita cu imaginatia pe frecventa maxima la burlaca, o invidiaza ca face ce are chef, cu cine si cand are chef, regreta ca s-au maritat prea devreme si ca nu au facut sex cu masculul ala viril care le facea ochi dulci acu 2 ani pe plaja la Costinesti. O invidiaza pe burlaca ca nu trebuie sa curete dupa niciun barbat, ca nu miroase a picioare in livingul ei si ca nu tre sa suporte ragaielile si vanturile vreunuia. Ca sa nu mai zic umilinta crunta de acu' 2 ani cand a aflat ca alea-alea cu vecina de la 3.
Cu voce tare afirma ca nimic nu se compara cu viata de familie si nu ar schimba nimic in viata ei. (In minte ii apar flashuri cu pemparsii plini de caca si terciul pe care il aduna zilnic de pe podeaua din bucatarie dupa ce a mancat ala micu').
c) dupa 38 de ani
7. 70% au divortat sau sunt complet nefericite in casnicie. De fatada, sunt implinite si fericite. 20% sunt complet plafonate si resemnate. Toate spala, calca, serviciu, din cand in cand o vacanta in Turcia.
8. Cele necasatorite ori au trantit un copil din flori, care e viata si sufletul lor ori s-au maritat cu vreun ratat, ori s-au resemnat si s-au acrit definitiv ca muraturile. Unele se si flescaie ca muraturile vechi.
Cele care nu erau deja obeze/suprapoanderale incep sa devina acum.
9. Restul pana la 100% au gasit un echilibru cu un partener si isi petrec viata intre mici certuri cu el si telenovele/reality show-uri. Intre toate astea mai au puseuri de mers la sala sau la cursuri de dans, care se ofilesc dupa prima luna de incercare.

Southampton

2011-01-15T13:19:00.000-08:00

Recunosc din start ca am fost acolo la un targ de barci, pe post de bagator de seama, ca si la Dusseldorf. De aceea aproape toate pozele pe care le-am facut sunt in port si cu barci.
N-am apucat sa vad mare lucru din oras, in afara de vechiul zid de aparare a cetatii, dar portul este absolut minunat.

Madrid

2011-01-15T11:43:00.000-08:00

Pentru cei carora le plac orasele cu un aer romantic si vechi, e un oras care merita vizitat. Eu nu pot sa spun ca m-am indragostit de el.
Desigur, are farmecul lui de necontestat, cu stradutele care inca mai pastreaza un aer de poveste cu toreadori, bisericutele cochete si arhitectura cocheta.

Ca si povestioara interesanta: inainte de Craciun, cand am fost acolo, erau cozi incredibile la loterie. Erau tot felul de loterii, si era coada doar la unele.
N-am inteles faza.

Obiceiuri la romani

2010-11-14T09:53:00.000-08:00

Netarmuritul respect pe care-l arata mass-media decedatilor notorii (Madalina Manole, Adrian Paunescu, Ion Dolanescu) prin abordarea pe larg si din toate unghiurile a unor subiecte de genul copii nelegitimi, cearta pe avere, balacareli diverse nu ma lasa rece, chiar si in conditiile in care nu am televizor. Oricat mi-as dori.

Nu inteleg, de ce puneti mai oameni buni poze cu mortu' pe prima pagina a ziarelor?
In fine, ce voiam sa zic este ca toata abundenta asta de stiri pe seama unor bieti oameni care nu sunt lasati in pace nici dupa moarte mi-a adus in minte un text, primit pe mail de la un amic:

"Inmormantare UE :

1. A crapat nea Gica.
2. Constatam asta.
3. Aducem si un medic / scoatem certificat prin care constatam asta si pe hartie
4. Sunam firma servicii funerare. comandam una bucata sicriu
5. Il ducem pe nea Gica la capela.
6. Anuntam pe cei apropiati ca a crapat nea Gica. Le zicem adresa capelei.
7. Ne adunam la capela, schimbam o vorba despre nea Gica.
8. In cursul aceleiasi zi, pompele funebre vin, il ridica pe nea Gica si il ingroapa / incinereaza / impaiaza / criogenizeaza / ce-o fi, in functie de preferinte.
9. Odata ingropat, Gica acolo ramane. Daca doresc, vizitatorii sunt bineveniti cu o floricica sau fara

Inmormantare romaneasca.
1. A crapat nea Gica
2. Constatam asta. Inainte de a suna medic sau de a scoate certificat sunam pe toti care il stiu sau nu pe Gica si anuntam asta
3. Revenim cu certificatul si ne facem loc prin marea de oameni care au venit sa il vada pe Gica mort si sa bea gratis o tuiculita. Intre timp Gica e tinut pe masa trei zile. Asa mort, da.
4. Aducem 3 femei sa il spele si 2 barbati sa il barbiereasca - ritual antecrestin, apropo -
5. Sunam popa. Ne rugam de popa sa vina de parca ar fi ceva nemaintalnit si nemaipomenit de nou in cariera lui si ne imprumutam de bani, ca daca nu e multumit ni-l lasa pe nea Gica pe masa si se cara. De parca nu tot din banii nostri ar fi platit, pastele ma-sii azi si maine de curva cu patrafir.
6. Pe langa oamenii care se foiesc prin casa, ne vor mai intampina pe drum inca pe atatia, ca sa nu mai vorbim de cei care vor veni direct la cimitir.
7. Pregatim echipamentul lui nea Gica, compus majoritatea din elemente tot antecrestine. Bani pe ochi, colac in mana, prescura pe piept - sau invers? - costumul sau cel mai bun care i-a ramas cam mic / mare si niste pantofi cu talpa de carton ca e pielea scumpa si si-asa e mort.
8. Convoiul: Unul cu un brad / pom / schela cu fructe agatate in el (tot pagan e si asta). Unul cu o cruce. Toti cu lumanari. Altii cu steaguri si prosoape.Inca minim 2 cu sfesnice. Nu uita coliva. Inca minim doi cu coroane. Inca vreo doi care sa duca "darurile" - obiecte de uz personal, bucati de material textil, batiste, mobila, o gaina vie uneori, care se trece peste groapa, etc
9. Fanfara. Tigani mai mult sau mai putin treji, care sa chiorlaie din instrumentele lor cantece de mare factura spirituala, cum ar fi "Pe langa Plopii fara Sot", "Drumurile noastre Toate", "Treceau batalioane romane Carpatii", "Dunarea albastra " (n-aveti idee cum suna asta la TROMBON)
10. Bocitoare. intre 3 si 5 babe bete si senile care sa il calareasca pe nea Gica si sa zbiere de parca li se scot ovarele pe cur. De multe ori nu au absolut nici o treaba cu raposatul si il vor boci pe un nume generic, d.ex. "Vasile"
11. Ii cinstim bine pe toti, de la popa la tigani, ca doar n-au venit sa il ingroape pe unul, au venit sa crape in ei si sa bea . Firesc. Pornim cortegiul.
12. La fiecare rascruce - intersectie - vom opri tambalaul (tigani, bocitoare, alamuri, zbierete, cersetori, bomboane, claxoane) si preotul va citi o extenie. Intre extenii, cine stie canta din toti plamanii " Sfinte Dumnezeule " in varianta funebra. Pentru ca exista si varianta vesela. Care nu se canta. Totusi, avand in vedere lipsa de voce a celor din cortegiu si betia generala, puteti sa cantati si Macarena ca nu se simte.
13. Ajungem la biserica. Ne dam foc cu lumanari, umplem tot de ceara, urlam TARE sa stie LUMEA ca noi SUFERIM pentru ca A MURIT GICA, BAAAAAAAA!!! In timpul slujbei, cream confuzie si razboi, aruncand cu bani si bomboane catre liota de cersetori. Punem si "vamile" pe jos, obicei - cum altfel? - antecrestin si ala. Potrivim vata in nas lui Gica, nu de alta dar de atata jale si lumanari si tamaie a inceput sa se cam lichefieze.
14. La cimitir. Se sapa groapa, se urla, se trece gaina, se desface pomul, se impart prosoape, restul de daruri (teoretic oamenilor saraci, practic tot intre neamuri, pe principiul nimic nu se pierde, doar se imprumuta), se bea , se stropeste cu vin mormantul, continua slujba.
15. Dupa cimitir. Se merge la casa lui Gica unde se bea, se bea, se bea, se mananca cel putin 3 feluri de mancare, se ia si la pachet ca doar e pomana, se vorbeste despre politica, vreme, rapita, Geoana, alegeri, inflatie, chirii, varice, butoaie, vinul de anul asta, hemoroizi, nunti, botezuri, Mutu, Steaua, femeia vecinului, orice numai Gica nu.
16. Dupa ce l-ai ingropat, reiei paranghelia la 3, 9, 40 de zile, 1 an, 2, 3, etc totul culminand cu 7 ani cand il dezgropi pe Gica sau ma rog ce a ramas din el, il stropesti cu vin si-l bagi la loc. Pe langa asta mai ai si vreo 400 de sarbatori de pomenire a mortilor."

Acu', nu stiu daca am mentionat, dar in tineretile mele tulburi am lucrat o vreme (lunga) pe post de cameraman/fotograf la nunti.
Ocazie cu care am asimilat in memorie o gramada de obiceiuri.
Facand o paralela cu inspiratul text de mai sus:
Nunta la ei:

1. Gigel si Frosa decid sa se casatoreasca
2. Se anunta rudele, o mica chermeza de logodna.
3. Petrecere de burlaci/eventual burlacite
4. Se aduce preotul, se canta la viori marsul nuptial al lui Mendelssohn
5. Domnisoare de onoare, carat trena, zis juraminte, ceremonia, verigheta, sarutul
6. Chefuiala urmata de aruncat buchet
7. Gigel si Frosa se cara intr-o masina cu cutii de conserve goale atarnate in spate in luna de miere

Nunta la romani:

1. Frosa are 25 de ani. Dupa indelungi cicaleli din partea familiei ca ramane fata batrana accepta sa se marite cu Gigel, desi ii este complet perpendicular personajul
2. Frosa a acceptat. Familia lui Gigel si cativa oameni care nu au nicio legatura cu subiectul se aburca gramada intr-o caruta decorata cu presuri multicolore si merge la poarta Frosei sa bea rachiul. Tot drumul continutul carutei urla si chiuie ca niste posedati, strigand parca in ciuda lumii" na, ba, ca a luat-o cineva si pe Frosa pana la urma!"
3. Se aleg nasii, niste cunoscuti oarecare, care au posibilitati materiale. O ocazie buna sa ne aliem cu lumea buna, nu?
4. S-a ales data (in afara postului, veti fi uimiti cat de putine zile din an raman) s-a ales bodega unde se va desfasura chermeza, sau se inchiriaza un cort.
Se trimit invitatii cu poza mirilor/verighete ingemante, turturele gangurind, eventual cerate si arse pe margini, la toti cei pe care i-am onorat cu prezenta la diverse evenimente sociale, caci ne sunt datori cu banii de dar. Si altor cativa oameni pe care ii cunosc si mirii/unul dintre ei.
5. Toate rudele de sex feminin ale ambilor miri se aduna sa faca de mancare. Se taie, vitelul, porcul, gainile,eventual si cateva ale vecinilor. Se imprumuta de bani toata familia. Se gateste cat pentru 3 sate.
6. In dimineata nuntii mirele are parte de "Barbierit". In ce consta: Mirele este postat pe un scaun in afara casei, cu lautarii (acordeonistul si inca unul-doi) si nasul. Un flacau ia un topor si o floare (de obicei o garoafa), si cu floarea pe post de pamatuf si toporul pe post de brici realizeaza un maestru si fin barbierit. In unele cazuri (majoritatea), pe post de spuma de ras se foloseste vin. Totul se face spre amuzamentul si satisfactia morbida a celor din jur, nicidecum spre confortul mirelui. In tot acest timp mirele e imbracat la tzolul festiv. Va dati seama stres pe amaratul ala care se plimba cu zaibaru pe deasupra. La sfarsit mirelui i se prinde la rever o bancnota si o floare.
7. In paralel niste domnite diafane se aduna sa gateasca mireasa. Este investmantata in crinoline si volanase, i se strica coafura mareata si scumpa constand dintr-un coc elaborat si plina de carlionti si sclipici, dupa care nasa ii infge in pleata o coronita sclipicioasa si voalul. Dar nu asa, pur si simplu, nu. O domnita tine in fata miresei o oglinda intoarsa cu spatele, amarata aia nu vede nimic. Nasa nu poate sa-i fixeze voalul din prima, ci mireasa trebuie sa si-l traga din cap de 3 ori, dupa ce nasa a intrebat "iti place?" "nuuuuu-mi place". Va imaginati ce rezulta din coafura dupa tot circul asta. Abia a treia oara coronita si voalul sunt fixate, si oglinda este intoarsa. I se pun miresei bani in decolteu.
8. Alaiul mirelui, impreuna cu nasul si lautarii pornesc spre mireasa. Incaltatul miresei se face de catre mire. Dar nu oricum, nu. El tre' sa puna bani in pantof, altfel nu-i vin.
9. Dupa ce e gatita, mireasa ia o galeata cu apa si pleaca sa ia apa de la prima fantana mergand spre rasarit, impreuna cu mama, si cateva fete. Daca prima fantana spre rasarit e in alt sat, acolo se duce. Imbracata si gatita, pe tocuri, prin noroi, pietre, glod. Irelevant, tre' sa o vada tot satul, nu? Pe drumul inapoi lumea arunca bani in galeata.
10. Gatitul bradului. Un nenorocos varf de brad secerat dintr-unul falnic, probabil, este adus in curtea miresei. Mirele tre' sa ia bradul, si sa-l infiga cu putere in galeata (tre' sa se sparga galeata). Obicei precrestin cu aluzie evidenta la o anumita particularitate anatomica a virginelor. Amandoi tin in mana un cutit si reteaza varful bradului dintr-o singura miscare. Daca nu reusesc, e nenorocire, maica! Apoi, amandoi infig in varful bradului un mar infasurat in ziar, hartie creponata, etc. Uneori in ziarul respectiv e o ceapa, o sa vedeti imediat de ce.
In brad sunt asezate tot felul de bucatele si stelute de hartie creponata. Apoi se canta hora bradului, timp in care mirele tine o papiota albastra in mana, ea o papiota rosie (sau invers?), si se invart ca bezmeticii in jurul "mon beau sapin"-ului. In acest rastimp un flacau fura marul din varf, fapt ce in perioada precrestina simboliza faptul ca acel flacau are bucurii la domnita mireasa. De aia unii pun ceapa. Aia mai paranoici.
Bradul este infipt in stalpul portii si acolo ramane pana putrezeste. Sa vada toti trecatorii ca s-a maritat Frosa.
9. Turta miresei. Este o ditamai gogoasa unsa cu gem. Toata nuntimea feminina se duce afara sa joace hora miresei. Nasa tine turta deasupra miresei si o rupe in doua, proces care adeseori rezulta in improscarea gemului pe voalul alb imaculat. Iarasi, obicei precrestin cu aluzie la anumita operatiune de sfasiere ce va sa vie. Toata lumea gusta din turta, se altura si barbati si vecini. Acesta este momentul in care o baba picata din vecini isi da sufletul urland jalnic a tristete. Pe margine tot felul de gura casca se imbata cat de repede se poate din rachiul servit.
11. Biserica. De obicei se pleaca pe jos, parada, cat mai prin centru, cu mireasa si mirele in frunte, cu lumanarile atarnate de nasi in parti. Se ajunge la biserica. Slujba de 1 ora, o ora jumate. Se bea vin, se mananca cozonac, se pun pirostriile, tot tacamul. Isaia dantzuieste ca fecioara a avut in pantec si a nascut fiu pe Emanoil, pe Dumnezeu si pe Omul. Tripleti. Eu auzisem alta varianta, dar hei!, cine sunt eu sa pun la indoiala cuvantarile sfinte! Legatura cu subiectul nunta care ma eludeaza. E adevarat ca zice ceva si de Cana Galileii. Se scoate cu asta. Popa le ureaza fiecaruia sa nu se bata sau sa se porcaiasca , ea sa-i faca copii, etc. Pentru asta popa e platit, evident, ca doar nu s-a trezit sambata la ora aia pe gratis.
Se pleaca spre casa. Bomboane, monede, alaiul de puradei care alearga in jurul miresei si care se imping sa adune bomoanele, sir de babe la porti cu gura cascata in extaz la frumusetea miresei.
12. Spalatul pe picioare al nasului. Nasul este pus pe un scaun in fata usii, mireasa il spala pe maini si pe picioare cu vin, il sterge cu un prosop nou. De obicei se gaseste vreo muiere cu umor sa ii arunce in causul palmelor vin, namol, cioburi tocate. Ce are la indemana. Operatiune ce rezulta invariabil in distrugerea ireversibila a camasii noi a nasului, dar oricum nu-i mai trebuie, nu?
13. Incep sa vina nuntasii. O domnisoara de onoare ii pandeste pe nou veniti cu un cosuletz de paie frumos ornat in care sunt cocardele si ii impopotzoneaza serioasa pe toti cu floarea de plastic. Cu cat mai mare si mai cu sclipici, cu atat mai important nuntasul. Intzepaturi si icnete in cazul doamnelor cu decolteuri prea stramte. Fiecare nuntas trebuie ( e musai) sa ia o lingurita de dulceata dintr-un borcan aferent, care are pe eticheta scris mare "castraveti in otet". Cu aceeasi lingurita, ce va inchpuiti! Ca doar suntem curati, ce naiba! Mereu cand filmam asta imi imaginam vreo patrafutza de-aia involanata si parfumata in gradul in care lumina facea difractie in jurul ei, cum se uita la filmul unde gusta zambind din dulceatza cu aceeasi linguritza cu care, cu 10 secunde inainte, luase o portie sanatoasa un nenea cu doua cioturi negre pe post de dantura.
Se merge "la salon". Sau la cort. Doamnele poarta satin in culori tipatoare, sau dantele, ei costum si pantofii aia buni. Se serveste aperitivul. Se joaca niste dansuri. Mai firav la inceput. Apoi cineva se imbata si incepe niste scheme aproape inumane de dans: tavalit pe jos, salturi imposibile fizic, invarteli chinuitoare ale unor domnite.
Se servesc sarmalele. Iar dans. Acu' sunt deja 2-3 betivi contorsionisti.
14. Se joaca gaina. O doamna rubiconda apare chiuind ca in chinurile iadului, scuturand o gaina fripa, umpluta cu diverse. Se duce la nash si incepe sa i-o fluture pe deasupra capului. Nashul tre' sa i-o fure sau sa-i dea bani pana i-o da. Acest obicei are propria lui coloana sonora. Ca si turta, barbieritul, etc.
15. Se aduce friptura. Dupa aia are loc cel mai abitir dans, pentru ca deja cam toata lumea a baut destul.
16. Furatul miresei/mirelui (mai nou). La un moment dat cineva fuge cu mireasa. Aceasta este luata mai mult sau mai putin pe sus si este dusa in birtul comunal/discoteca, unde chefuieste ca apucata si se distreaza pe seama fraierului care trebuie sa si platesca ca sa o aduca inapoi. Un june curajos ii ia un pantof/papuc si se duce sa negocieze. In mijlocul vreunui dans lautarii sunt intrerupti si se anunta la microfonul cu ecou ca din fundul pesterii ca s-a furat domnisoara mireasa. Mirele vine spasit, negociaza, da furatorilor o sticla de Angelli sau de Alexandrion, sau alta poshirca de genul, un curcan, o furca, o cazma, ce are el mai la indemana, si domnisoara este adusa dupa un timp inapoi, eventual beata cuc. Dezmatzul se reia.
17. Se aduce tortul. De obicei cu lumina stinsa si incendiat in niste artificii. Amandoi taie, se joaca dragastos cu frisca, se mazgalesc, ce mai, romantic.
Se mananca tort.
18. Darul. Un lautar ia microfonul la care efectul de ecou e dat maxim. Se duce la fiecare mesean in parte, incepand cu nasii, si urla fericit de parca i se da lui:"de--e-e-e la-a-a-aa na-a-a-a-su-u-u-u-' mare-e-e-e-, 17 bulioan-e-e-e sa tra-a-a-aiasca-a-a-a-a!"...etc. Nu scapa nimeni.
La sfarsit se face socoteala si se anunta la microfon cat a iesit. Rudele isi fac calculul daca au destul sa platesca datoriile, sa-si ia masina, noua, SH, etc.
19. Nasul si nasa iau un pahar de vin si se duc la fiecare mesean in parte si dau noroc.
20. Imbroboditul miresei. Mireasa este pusa in mijlocul salonului (deja la ora asta 3-5 dimineata nu prea mai e lume) si nasa ii scoate voalul sa-i puna o basma. Povestea cu refuzatul se repeta. Ii scoate voalul, si ii pune broboada. Mireasa o trage de trei ori in fata a refuz. A treia oara primeste. In acest rastimp un lautar tuciuriu canta jalnic si plin de patos "Ia-ti mireasa ziua buuunaaaaa, de la tata, de la mu-u-u-umaaaaaa, de la frati de la suroooooori, de la gradinaaaaa, cu flori". Cateva lacrimi razlete. Pe scaun e asezata o domnisoara, vrea-nu vrea, careia i se pune voalul. Aia va urma la maritis. Echivalentul aruncatului buchetului. Toata lumea se cara acasa.
21. A doua zi se serveste ciorba de potroace.
22. The grand finale: In caruta de la rachiu se suie toata familia miresei cu sticle de beutura si biciuesc calul ca apucatii sa alerge prin tot satul fluturand cearsaful nuptial, care este patat cu sange de parca ar fi injunghiat un taur pe dansul.
23. La niste zile, nu mai stiu cate, finii merg la nas cu plocoane.
24. La alte niste zile se merge iar la biserica.

De aia nunta tine 3 zile si 3 nopti.

Mai facui un blog

2010-08-15T10:28:00.000-07:00

Dragii mei cititori,
Deoarece ultimele postari devenisera mult prea serioase pentru profilul acestui blog, le-am mutat pe noul blog - Lamentarile (carco)Tashei www.carco-tasha.blogspot.com.

Imi cer scuze ca am anulat si comentariile in proces, dar din motive care ma eludeaza, n-a vrut domne cu functia export!
Asa ca le-am luat cu copiipeist.

Va invit in continuare la comentarii!

Tasha. Karco Tasha (acu' ati aflat si de unde mi se trage porecla :P) .

Placa tectonica

2010-05-26T02:55:00.000-07:00

Nu am mai scris demult. Ca n-am avut despre ce. In afara de o aterizare de urgenta din cauza de miros de fum in cabina acum vreo 2 saptamani, nu am avut o viata asa interesanta in ultima vreme. Zbor...motoreta...zbor...ploaie...motoreta prin ploaie...nimic palpitant. Apoi mi s-a stricat trotineta si chiar ca am devenit plictisitoare. Pana ieri.
Ipoteza mea ca viata seamana cumva cu activitatea tectonica a pamantului se confirma pe zi ce trece. Adica, ce vreau sa spun: ghinionul si norocul sunt ca placile tectonice - se aduna, se aduna, si daca se elibereaza "energia" acumulata destul de des, nu se intampla mare lucru. Iti zdrobesti un deget, dai cu capul pe ici pe colo, nimic grav. Dar daca o perioada lunga nu ti se intampla de-astea, se intampla ceva nasol. Un cutremur de 7-8 grade pe scala ghinionului.
Mie de vreo luna si ceva nu mi se mai intamplase nimic nasol.
Ieri a fost marti? 3 ceasuri rele. Intr-adevar...
M-am trezit ca o panselutza in roua diminetii. Cu capul cat o banitza, dar proaspata asa, in felul meu. Trebuia sa ma adun ca sa ma sui pe trotineta pana la service. Care trotineta are carburatia varza, si ba nu porneste, ba se opreste. Stiu, in esenta ma contrazic, dar cam asa facea: daca reuseam s-o pornesc, dupa rugaminti fierbinti si insistente, se oprea daca nu o tineam turata. Plus rateurile de rigoare, de ma simteam ca si cum as fi calarit o mitraliera ruseasca.
Dupa mataniile de rigoare, am reusit asadar sa o pornesc. Si a fost frumos pana la piata Ambrozie, unde trebuia sa fac stanga. Astept frumos, calm, soseste momentul oportun, ma bag, si Pexi imi da cu tifla fix in mijlocul strazii, fix cand se pune verde pentru aia care veneau din dreapta. Din fericire, cu prezenta de spirit si incantatia adecvata, a pornit fix cand sa ma faca unu' ornament la radiator. In fine, las fiara la service, plec la zbor.
Apropo, de cand nu mai am mijloc de transport de fitze, am descoperit cat e de mijto RATB-ul. Mai fratilor, au astia un card cu care te dai nelimitat pe orice troleu, tramvai, autobuz sau metrou din Bucuresti! E prea belea! Pui fundu in scaun, castile pe urechi, si te duce altcineva unde vrei. Mi se pare pur si simplu genial.
Revenind la zbor. Pregatesc avionul, verific totul ok. Verific benzina. Ma intreaba si instructorul de 3 ori daca am deschis benzina. Alinierea, decolarea, palier...si se opreste motorul. Da' se opreste. Adica ma trezesc uitandu-ma la o pala metalica imobila in fata ochilor mei, perpendiculara frumos pe botul avionului. I-mo-bi-la. Acu', nu stiu cum sa va spun, dar asta e o chestie nasoala. Foarte nasoala. Asta, sa ti se opreasca motorul in decolare. E nasol de tot. Din fericire nu eram foarte sus, si pista mai aveam, asa ca pasarea s-a pus frumos la loc pe pamant. Probabil va intrebati de ce s-a oprit? Pai ca finca nu deschisesem benzina. Ca pozitia de deschis era invers decat eram eu convinsa in ziua aia ca tre' sa fie. Sa fim intelesi, inchid si deschid benzina la fiecare zbor, si n-am incurcat niciodata borcanele. Eh...ieri n-a fost ziua mea cea mai buna, ce pot sa zic.
In fine, mai zburam noi ce mai zburam, intre zboruri mi se gudura niste caini de picioare, plec spre casa, ma intalnesc cu o colega din liceu cu care nu ma vazusem de vreo 10 ani. Stam la taclale, bem o bere, o iau frumos pe jos spre casa ca RATB-ul are un defect major: noaptea doarme. Oricum, 10 minute de mers pe jos nu strica, asa ca pornesc pioniereste printre blocuri. Ma latra prima haita....ma latra a doua haita...ajung langa blocul meu, ma latra niste dulai de mama focului...ii ignor, ca pe toti ceilalti...si ma trezesc compostata vartos de gamba stanga. O javra de-aia de
are recul cand latra, 30 de centimetri cubi. Pesemne ca i-a placut, ca m-a mai degustat odata si de dreptul, asa, de proba. Asta n-a latrat. A actionat direct. Cred ca l-a suparat rau mirosul cainilor de la aerodrom, ca altfel nu-mi explic. In fine, cu calm si mergand cu spatele ( ca acu tabarasera si ceilalti pe mine) am ajuns acasa.
Pana pe la 4 jumate mi-am ascultat gamba crescand in diametru. Cu mici perioade de somn intercalate. Dupa aia am atipit, si m-am trezit pe la 5.15. Daca tot nu puteam sa dorm, m-am pus la geam sa vad rasaritul. O idee buna, pentru ca spectacolul oferit de incendiul de la Europa de azi noapte a fost interesant. Tot fumul ala negru, acoperea foarte interesant soarele, am facut si niste poze frumoase. Mirosul era cam suparator, in rest ce pot sa zic...fascinant.
Una peste alta, concluzia mea e ca patronul depozitului care a ars nu si-a mai scrantit niciun deget si nu l-a mai muscat niciun caine de foarte multa vreme.
Pai cum altcumva sa ai atata ghinion deodata?

Las Vegas

2010-02-21T07:22:00.000-08:00

Sau kitschul la superlativ. Joaca la cazino e fun daca nu esti vreun dependent, sunt multi motociclisti si multe Harley Davidsonuri.Fantanile de la Bellagio sunt frumoase, nu le ratati daca ajungeti pe acolo. Va recomand sa mergeti la Cirque du Soleil, dar nu ca noi, imediat dupa ce ajungeti. Am dormit ca potarnichile mai toti.

Din Las Vegas puteti merge spre Marele Canion, asa cum ziceam intr-un post anterior. Sau la Black Canion. In ambele cazuri veti trece pe langa Hoover Dam, care e cu un picior in Nevada si cu unul in Arizona. Cum la ei trecerea la alta ora e fix intre aceste doua state, fiecare turn al digului are un ceas care arata doua ore diferite.

San Francisco

2010-02-21T07:11:00.000-08:00

Celebru pentru Bay Bridge, e de fapt un oras in care sunt multe de vazut. Alcatrazul, Strada Lombard, tramvaiul cu o singura sina sunt alte simboluri ale orasului, insa ei se mandresc, o sa radeti, cu niste case banale, pe care le si considera simbolul lor "Seven Painted Ladies". In fine....

Sun City

2010-02-21T06:18:00.000-08:00

Oras artificial, creat intr-un pustiu pentru a gazdui un imens Cazino. Daca va place luxul, acolo e de mers.

Este situat exact la intrarea in Parcul National Pilanesberg, unde puteti merge la Safari.

Cairns

2010-02-21T06:03:00.000-08:00

Situat in NE Australiei, in Queensland, e o destinatie populara pentru ca de aici se ajunge la Marea Bariera de Corali si la Kuranda - unde o telecabina va va plimba direct prin padurea tropicala.

De asemenea puteti merge sa vizitati tribul Tjapukai.

Sydney

2010-02-21T05:47:00.000-08:00

Superb. Curat, linistit, traficul e foarte decent. Trebuie sa urcati in turn, privelistea e minunata. Acvariul e superb.

Agra

2010-02-21T05:43:00.000-08:00

Locul unde se afla Taj Mahal. Imediat dupa ce m-am intors aveam o furie pe locul ala, nu m-am putut bucura de el din cauza diversilor care ma tot inoportunau. Acum zic ca totusi, daca aveti ganduri, mergeti. Dar pregatiti-va sa fiti agasati in permanenta.

Lyon

2010-02-21T05:40:00.001-08:00

Imens, curat, merita vizitat. Catedrala Notre Dame de Lyon e impresionanta, prin marime si vechimea frescelor.

Berna

2010-02-21T05:33:00.000-08:00

Eu cand zic Berna ma gandesc la Einstein. Centrul e dragutz, e cam inghesuit, dar il strica mecdonalzul si alte chestii de genul.

Milano

2010-02-21T05:27:00.000-08:00

Cred ca faptul ca aici a aparut primul mall din istorie spune tot. Oricum, musai de vizitat e catedrala.

Passau

2010-02-21T05:22:00.000-08:00

E un orasel micut din Bavaria. Nu e mare lucru de vazut in el. Motivul pentru care-l mentionez este ca aici conflueaza 3 rauri : Dunarea, Ilz si Inn.
Interesant este si faptul ca 20% din populatie e formata din studenti.

Lubeck

2010-02-21T05:17:00.000-08:00

Dragutel, Poarta Holstentor, ca si mare parte din centrul vechi au supravietuit razboiului. Dar motivul pentru care m-am dus eu a fost martipanul:acolo s-a "nascut".
Da, e un paradis al martipanului

Hamburg

2010-02-21T05:10:00.000-08:00

E un oras mai mult industrial decat turistic. Totusi, portul e impresionant, sa si piata de peste. Au un planetariu interesant, dar din pacate am aflat dupa ce am plecat de el. Daca ajungeti, mergeti sa vedeti Chilehaus, e uimitor ce se poate face cu caramida :).

Dresda

2010-02-21T05:03:00.000-08:00

Superb. Palatul Swinger, Opera sunt minunate. Strazile sunt largi, uneori in panta. Din pacate n-am nicio poza mai reusita.

Berlin

2010-02-21T04:57:00.000-08:00

Are de toate: istorie, arhitectura, muzee si foarte multa verdeata. Eu una am fost fericita cand am gasit casa lui Max Planck, absolut din intamplare. Cand am fost eu inca mai erau sanse ca bucatile din zidul demolat vandute ca suvenir sa fie reale. Am inteles ca inca mai vand :) O fi fost chiar atat de mare, ce pot sa zic.

Luxemburg

2010-02-21T03:53:00.000-08:00

Dragut. N-am apucat sa vizitez foarte mult, dar daca aveti drum opriti-va sa vizitati catedrala Notre Dame si Primaria.

Amsterdam

2010-02-21T03:32:00.000-08:00

Superb, o multime de muzee, arhitectura minunata.
Plus iarba. Din pacate ciupercile nu mai sunt legale din 2009.

Bruxelles

2010-02-21T03:19:00.000-08:00

In afara de Manneken Pis, care e destul de greu de gasit, pentru ca e foarte mic si ascuns intr-o firida (eu am trecut de doua ori pe langa el pana sa-l vad), mai exista si Jeanneke Pis, varianta feminina. Merita vizitat Atomiumul. Primaria e impresionanta, si langa ea e un nene care vinde niste carnati absolut dementiali. Daca va rataciti, apelati cu incredere la Politie. Eu i-am intrebat incotro sa o iau sa ajung la grup, si ei m-au dus cu masina lor pana acolo. Au fost draguti.

Viena

2010-02-20T14:02:00.000-08:00

Pentru cei care sunt interesati si de alte lucruri decat reducerile din februarie, sau cand naiba sunt, Viena ofera multe. De exemplu, imensitatea de parc de distractii, Prater. Si cel mai bun kebab pe care l-am mancat vreodata.

Strasbourg

2010-02-20T13:47:00.000-08:00

Dragut, finut, combinatie fericita intre vechi si nou. Daca aveti drum, merita vizitat. Puteti da un tur pe la L'Orangerie, unde se intalneau Napoleon si Josephine. Un loc frumos, plin de liniste.

Roma

2010-02-20T13:36:00.000-08:00

In mod clar si definitiv, DA! Trebuie vizitata. Vaticanul e absolut impresionant. Aproape ca am ratat "Pieta", crezand ca e in muzeu. E la intrarea in bazilica, pe dreapta. N-o ratati!
Ca fapt divers, daca va mai amintiti scandalul cu popa comunitatii romane din Roma, ala cu lenjeria la vedere pe internet. Sa stiti ca era baiat bun, el ne-a invatat sa facem blatul pe mijloacele de transport de acolo :)

Budapesta

2010-02-20T13:34:00.001-08:00

E la indemana, si e frumos. Daca aveti drum, ramaneti macar o zi, sa dati o tura prin oras.

Varsovia

2010-02-20T13:28:00.000-08:00

E un fel de Bucuresti. In afara de un monument al eroului necunoscut si Palatz Kulturi i Nauki (Palatul de Cultura si al Stiintelor), care seamana izbitor cu casa Presei Libere, nu e mai nimic de vazut. Statuia lui Nicolaus Copernicus, poate. Si o gramada de poloneze mustacioase.

Venetia

2010-02-20T13:20:00.000-08:00

Un oras inghesuit, supraapreciat, daca ma intrebati pe mine. Sunt multe lucruri de vazut, dar 2 zile sunt de ajuns. Luati-va o harta buna sau invatati italiana. Daca va rataciti, o sa primiti 5 directii diferite de la 4 oameni pe care-i intrebati incotro.

Salzburg

2010-02-20T13:13:00.000-08:00

Celebru pentru Mozart si ciocolata, precum si pentru combinatia fericita dintre cei doi "mozartinele" (delicioase), Salzburg este un oras tipic germanic (nu ma refer la tara, ci la stil). Sunt o multime de lucruri de vazut, dar nu frapeaza ospitalitatea. Locul celei mai mari fantani baroce din Europa.
A fost primul loc unde am vazut expozitia aia cu vacile, poate va mai amintiti de ea. Mai e una si acum pe Dorobanti. In Salzburg erau cumplit de multe si de variate. Se vede si una galben citrin in poza, langa fantana.

Istanbul

2010-02-20T12:53:00.000-08:00

Fascinant. Sunt multe de vazut. Traficul e infernal, e mai rau ca la noi, deci daca va aduceti rotile de-acasa, grija mare!

monaco

2010-02-20T12:46:00.000-08:00

Nisipul e de fapt un fel de pietris, sunt scari rulante pe strada, lifturi intre nivelele orasului ( construit pe un versant muntos) si sunt camere peste tot. Nu prea exista toalete, si vegetatia e ca-n Mexic.

Melk

2010-02-20T12:40:00.000-08:00

Celebru pentru Abatia sa, Stift Melk, oraselul din Austria a dat numele unui personaj celebru - va las sa ghiciti din ce roman :P, numit asa de Umberto Eco ca un tribut adus bibliotecii de la Abatie.

Cluny

2010-02-20T12:27:00.000-08:00

Celebru pentru abatia sa, oraselul este, foarte aproape de Macon, unde s-a nascut Lamartine. Abatia din Cluny a jucat un rol crucial in istoria crestinismului, fiind locul de nastere al primei miscari majore reformiste. De aici au provenit foarte multi papi in anii 1000. Abatia a fost reconstruita de cateva ori, si e foarte interesant de vizitat. Daca aveti drum prin zona, merita. Tot in zona se afla un castel foarte vechi, Courmatin, cu o colectie impresionanta de fluturi :)

Pisa

2010-02-20T12:23:00.000-08:00

E un oras cat o unghie, extraordinar de murdar. Turnul e impresionant in aplecania lui, dar il strica toate cablurile alea din jur. Daca nu sunteti bolnavi de istorita, nu merita foarte tare.
Langa turn este un dom, foarte frumos. Dar tot nu m-as mai duce inca o data pana acolo.

Praga

2010-02-20T12:09:00.000-08:00

Ce-mi amintesc cel mai clar despre orasul asta este frigul pe care l-am indurat.
Orasul e superb, sunt o multime de locuri unde merita sa mergeti. Mancarea e buna. Foarte buna.
Pentru cei cu copii, exista un muzeu al jucariilor, foarte interesant.

Barcelona

2010-02-20T12:00:00.001-08:00

M-am indragostit din prima de acest oras. Desi are o doza de haos, o doza de neglijenta si una de indiferenta, lucruri pe care le simti de cum te dezmeticesti, e fascinant.
Asociata cu Gaudi, Sagrada Familia si Guell, va promit ca sunt multe alte chestii de vazut acolo. De exemplu fantanile de la Montjuic.

Fantana "danseaza" pe muzica ce se aude in toata piata. Am gasit si un filmulet pe youtube, nu e al meu dar ca sa va faceti o idee:
http://www.youtube.com/watch?v=SGdfbhy6pPg&feature=related

Paris

2010-02-20T11:51:00.000-08:00

Batranul Paris...este cel mai frumos oras, dupa parerea mea. Nu am fost de aceasta parere pana de curand (preferatul meu anterior fiind Barcelona), insa am avut sansa sa stau o perioada mai lunga in Paris acum un an. Daca vreti sa il vizitati, luati-va timp. Sunt zeci, sute de locuri unde trebuie sa mergeti. In afara de ultracunoscutele repere, va recomand cimitirul Pere Lachaise, Catacombele si Geoda.

Marea Bariera de Corali

2010-02-20T11:41:00.000-08:00

Daca doriti sa ajungeti acolo, va trebui sa va pregatiti psihic pentru un zbor cumplit de lung. Inarmati-va cu deprivare de somn (ca sa dormiti mai bine pe avion), si cu mult Detralex. Eu am ajuns acolo din Cairns, care este cel mai frumos loc populat in care am fost. Nu zic oras, ca e prea mult. Senzatia e de natura in care s-au ratacit niste cladiri.
Daca vreti sa-l vedeti pe Nemo la el acasa, trebuie sa faceti scuba. Cei care va vor duce in larg au o barca cu fund transparent, dar nu e acelasi lucru. Daca plecati grup mare, inscrieti-va din timp, au numar limitat de costume de scuba. Eu era sa ratez din cauza asta.

Marele Canion

2010-02-20T11:30:00.000-08:00

Situat in SUA (doh!), Arizona. Ajungi acolo cu masina, motocicleta sau elicopterul( din Las Vegas).
Desi nu-mi doream in mod particular sa vizitez SUA, Marele Ca"m"ion era pe lista. Merita. Aveti ocazia, eu zic "go for it!". Daca nu, creati-o!

Dusseldorf

2010-02-20T11:09:00.000-08:00

E un orasel cosmopolit si dragut. Merita vizitat din motive de shopping (daca aveti multi bani), arhitectura si targ de barci. Este capitala statului Nordrhein-Westfalen, care contribuie cu 22% la produsul intern brut al Germaniei. Deci nu va asteptati la lucruri foarte ieftine. Dar daca aveti drum merita vizitat.

Au si un turn de-ala cum au mai peste tot prin Germania, dar care este interesant pentru ca partea "bombata" de sus este in mare parte din sticla. Senzatia e faina, poti calca pe sticla aia si parca zbori.

Zambia

2010-02-20T10:52:00.000-08:00

Zambia

Mi-a placut Zambia. E un loc ce merita vizitat. De exemplu, Cascada Victoria. Si raul care-o "creaza", Zambezi.
Cascada Victoria ( numita de localnici "Mosi-oa-Tunya" - "Fumul care tuna") este considerata una dintre cele 7 minuni ale lumii.

Este la granita dintre Zambia si Zimbabwe, iar deasupra ei este un pod. Pe acel pod este fosta cea mai inalta instalatie de bunjee din lume.

Mai multe aici : http://en.wikipedia.org/wiki/Victoria_Falls

Zambezi e fascinant, mai ales prin densitatea de crocodili din continut.

Daca va bate gandul sa treceti pe acolo, dati-i bice! Va promit ca merita!

Sa facem sport!

2010-02-19T12:12:00.000-08:00

Amu' nu stiu cati dintre voi faceti sport regulat. Daca faceti, veti intelege acest post.
Inainte sa ma reinventez la nivel osteo-articular (pe vremea cand mai aveam cel putin 3 meniscuri neexplodate si imi functionau cat de cat toate membrele) ma duceam la sala.
Exista o cultura a sportului foarte interesanta la noi in tara. Desi nu cred ca ne caracterizeaza (frustrarea e un sentiment uman omniprezent), la noi exista o anumita fauna greu de ignorat, si fascinanta in diversitatea ei.
De exemplu:
A) ELE
1. Gazela. E domnisoara aceea care se suie pe bicicleta unduindu-se timid pe langa ea, ca sa nu se faca de ras cand o incaleca complet deamprostulea. Se da 5 minute, si nu se uita in jur, desi in mod evident a venit si in speranta ca va agata vreo minunatie de mascul. Apoi merge la stepper, unde se urca cu chiu cu vai, dar cu gratie, bea doua guri de apa si se duce apoi la vestiar. Sau la sauna, unde se plange afectata ca de la o vreme a facut celulita. Avea de cand se stie, dar nu stiu de ce, toate femeile simt nevoia sa spuna celorlalte din jur cum "in ultima vreme" s-au ingrasat, sau au facut celulita.
E machiata, evident, dar mai discret, cu exceptia rimelului, care e din abundenta. E imbracata in echipament mulat, dar care acopera mare parte din piele.
De obicei e studenta, sau are studii superioare.
2. Fotzi. E Pitzipoanca clasica. Vine la sala ca sa stea pe bicicleta, sau pe banda -subliniez: sa stea - unde vorbeste afectata la telefon despre diverse bunuri (probabil de firma, nu ma pasioneaza deci intuiesc ca da, dupa volumul cu care accentueaza numele ranitei, sau a gumarilor proaspat achizitionati). E machiata ca o emo japoneza dupa ce-a vizitat un atelier de aerografie. Are sanii pana la areola pe afara si colanti mulati cat mai scurti.
3. MILFa. Astea nu deranjeaza. Sunt undeva la 38-43 de ani, se tin bine si muncesc pe rupte sa scape de celulita. De parca asta s-ar intampla vreodata. Oricum, nu e bine sa le explici ca toate femeile au celulita intr-un grad sau altu' , ca asa le-a facut mama natura. Chiar daca le explici ca e adorabil : si sugarii au celulita, si ei sunt adorabili. Nu vei face decat sa le reamintesti cat de bine aratau inainte sa nasca.
4. Trista. Grasuta care vine la sala ca sa mai scape de ceva pretzeli adunati disgratios pe diverse organe si sisteme. Vrea, dar nu poate. Dupa 15 minute in care a transpirat ca un mac in roua diminetii decide ca e suficient pentru inceput si se duce fericita acasa unde rontaie 3 ore in fata televizorului ca isi permite, a fost la sala.
5. Pusulinele. Astea sunt femeile care fac sport pentru ca le place, vin pentru ca se simt bine, si pentru sanatatea lor. Folosesc aparatele corect, si nu stau mai putin de juma de ora pe un aparat. Nu sunt machiate, decat daca vin direct de la serviciu, au echipament ergonomic si nu isi fac vant cu pectoralii cand se zbenguie pe banda doar ca sa fie ramarcate de masculi. Specie rara, ar merita mai multe cuvinte, dar nu le-ar citi nimeni pentru ca e banal.
B) EI
1. Ciutacul. E unu slab si pricajit. Vine la sala ca sa puna ceva carne pe el. Face totul dezorganizat, pentru ca vrea sa creasca svartenegerii pe el cat mai repede. Are tot felul de proteine si zemuri dupa el, dar nu stie ce inghite.
2. Malacu'. Tzaranul sinistru, echivalentul lui Fotzi. De obicei sunt gretosi, parosi, si isi mai dau si tricoul jos, ca le e cald.
3. Pickwick. Obezul frustrat care vine sa slabeasca. De obicei le iese burta din tricou, si sunt foarte jenati de asta, dar vor sa nu para complexati asa ca nu iau masuri in acesta privinta.
4. Adonisul. E masculul care arata al dracului de bine, dar in capul lui si-au dat intalnire doua fronturi atmosferice. Daca il provoci la discutie auzi suieratul crivatului din capul lui, si cand vorbeste se aude ca o dedicatie la nunta, din cauza ecoului.
5. Pusulinul. Echivalentul Pusulinei.

Dar de ce perorez eu despre toate astea.
Ca de cand nu mai am decat 2 articulatii perfect functionale, si anume soldurile, a trebuit sa ma regrupez si sa ma duc la inot. Unde nu scap de fauna.
Azi, de exemplu, bazinul colcaia de malaci si fotzi. Se incinsese un meci de polovrac, intre Universitatea Hoi-Liu si F. C. Mancatzas. In ce consta acest meci:
-se ia recuzita pentru fitness in apa din dotarea bazinului.
-se tortureaza pana se transforma in cerc, sau botz, dupe caz
-se incinge un fel de street-ball a la miutza
-se calca in picioare toti nesimtitii care au tupeul sa inoate intr-un bazin de inot, in orele rezervate special pentru inot. Mama lor de nesimtiti!

Cum am mancat eu viermi Mopane

2010-01-01T10:13:00.000-08:00

August 2006. Africa de Sud.
Sedinta anuala a companiei unde lucrez.

Eu pe unde ma duc, testez mancarea. Adica intreb ce pot sa mananc numai in locul respectiv, si mananc, indiferent ce e si cum arata. Dupa ce intreb la receptie in Sun City care e acea mancare, aflu cu o incantare ce m-a invadat in toata fiinta ca acel ceva ce nu se mai gaseste in alta parte sunt niste viermi, Mopane, care se ingurgiteaza prajiti, sau depinde.
La hotelul de supra-fitze unde eram cazata nu aveau, bineinteles. Cati europeni/americani/asiatici normali la cap ar cere asa ceva...dar unde gasesc? pai incercati in Cultural Village din Motseng. Cum ajung acolo? Pai vedeti ca sunt niste navete care pleca de la hotel, sunt gratis.
Hopa, bun asha, gratis, si mai ma si duc unde vreau eu.
Se facuse noapte, pe acolo cu securitatea cam nasol, umbla aia cu pusti mai ceva ca-n Texas, numai ca eu nu aflasem inca treaba asta, si anume ca aia se cam impusca pe acolo. Si nici ca gardurile electrice din jurul hotelului nu sunt ca sa nu intre animalele, ci ca sa nu intre oamenii (localnicii).
Asa ca ma sui vesela intr-o naveta. In care nu eram decat eu si soferul. Baiat bun, mi-a explicat ca in Motseng nu gasesc mancare locala, dar ma duce el undeva intr-un satuc unde e un restaurant local unde s-ar putea sa gasesc. Si ma duce gratis. Cuvantul magic. Yupi, roadtrip!
Ma, in prostia mea am nimerit bine. Baiatu' de la volan o fo chiar finutz, m-a dus unde a zis, si nici nu m-a impuscat. Ajung acolo, un local dragutz, cu joc de fotbal de-ala cu piticotzi la frigare, bere la litru, ceaunele cu mancare aburinda la vedere, ce mai, paradis. Dar n-aveau viermi. Da, cred ca n-a fost nimeni mai trist afirmand asta, dar uite, o spun, cu tristete adanca nedisimulata : nu erau viermi in local.
Una peste alta o fo frumos, am mancat de toate (am zis ca daca nu-mi dau ei viermi, poate fac eu), m-am imprietenit cu Anna, proprietareasa, cu Mehu (sau asa ceva) picolitzul, ce sa mai frumos. Dupa 2 litri de bere eram vedeta serii. Am plecat dupa doua ore, intr-un mare show de adio, ce tragedie cum se termina abrupt o prietenie asa de frumoasa... ce sa mai, Sofocle.
Nu mai stiu cum m-am intors la hotel. Parca per pedes, ca-mi amintesc vag un podetz cu pietre colorate.
A doua zi, sedinte, alea alea, seara, surpriza, ne duc sa mancam intr-un loc special.
Eh, da, ne-au dus la localul respectiv. Nu va descriu fetele superiorilor mei ierarhici cand am sarit si m-am pupat cu toata lumea, si-i mai si stiam pe nume.
Ma rog, a trecut, s-a terminat seara, s-a terminat cu sedintele in Sun City, plecam in Zambia.
Intr-o seara, ne duc organizatorii intr-un satuc de-asta de-al lor, unde mai pot si ei saracii sa isi arate cultura. Foarte faina cultura, dealtfel.
Am batut la tobe, am dansat, ne-am pictat pe fete, ne-am impletit parul, ce sa mai distractie ca-n Regie.
Ne asezam la masa, pe masa niste boluri cu gustari, ceva gen chipsuri asa, sau alune, cum vreti sa le ziceti. Si-am zis : "Halleluya!!!!". Erau viermi Mopane, greieri prajiti si alte bazdaganii. Am mancat, mi-am satisfacut foamea de cultura culinara. Chiar bune. Sentimentul de implinire pe care l-am incercat eu insa a fost umbrit de sentimentul de groaza al colegilor care intai au mancat, si dupa aia au intrebat ce mananca.
Oricum, mie mi-au placut. Daca ajungeti pe acolo, sa incercati.

Revelion la Barcelona

2010-01-01T10:12:00.001-08:00

Am pus si pozele. Enjoy!

Cum am inregistrat eu prima data o piesa in studio

2009-11-17T13:08:00.000-08:00

Eram prin anul 2 de facultate (la medicina ma refer). Adica vreo 2001.
Primesc un telefon de la baietii din trupa ca cica au inchiriat un studio sa traga piesele si sa vin si eu sa trag vocea.
Ca sa fim intelesi, nu ne mai vazusem de freun an, iar inainte ne vedeam cam o data la 3 luni si de obicei "repetitiile" se transformau urgent in jam sessionuri.
In fine,ma sui in tramvai, ajung in cele din urma. Dupa orbecaiala si rataceala de rigoare.
Nici nu intru bine, ca tabara pe mine: haide ca mai avem doar juma' de ora, am tras noi instrumentele la o piesa belea, tre' sa faci vocea. Acu' eu nu auzisem in viata mea piesa belea. Imi pun versurile in fata ( un scris infect, cred ca era al lui Teo :D scuze, domnu' Teo), imi pun castile pe cap, imi ruleaza o data varianta intrumentala si apoi gata, hai ca tragem. Ce sa tragem fratilor, ca eu nu stiu piesa. Orice, tu canta acolo, tre' sa iasa ceva. Am ingaimat eu ceva, m-am mai si balbait, mai n-am inteles versurile pe ici pe colo, am comentat ca alea-s versuri pentru barbat solist, ori eu am doi icshi....dar pana la urma am cantat acolo de gura lor.
Si-a iesit ceva. Rezultatul aici http://www.youtube.com/watch?v=I5eh8Vn7La0 sau dati play clipului de la profil.

Enjoy!

Un drum la Timisoara

2009-11-15T08:40:00.000-08:00

No, martea trecuta am avut ceva trebi prin Timisoara. Oras frumos, au si aeroport.
Asa ca m-am dus cu avionul. De dimineata ma trezesc la 5, fac o cafecita, calc costumul, ma fac gigea. Chem taxi. 4 minute. Cobor. Il vad, ma indrept senina spre dansul. Si a trebuit sa ma opresc dupa 3 pasi, ca finca in drum spre mine l-a luat in plin alt taxi. Nush de ce dar am sperat ca nu e taxiul meu totusi. Bine, eu fiind eu, nu m-am indoit nicio secunda in sinea mea, dar am sunat sa verific. Da, era al meu, dar au trimis altul.
Plec, ajung la aeroport, ajung la Timisoara, fac ce am de facut, imi sparg si iPhonu' pe post de bine-ati-venit-in-Timisoara, si ma sui in masina colegului care trebuia sa ma duca inapoi la aeroport. Cam la mustata. Ploua de rupea, un trafic infernal. Dupa ce i-am facut capu' patrat bietului om "ia-o pe banda aia, calc-o, fa aia, du-te pe dincolo", iesim la 18.34 din Timisoara. Last check-in la 18.35. Acu' ultima speranta era in colega mea care plecase un pic inainte si care i-a spus domnului de la check-in ca vin si eu. Speranta nu murise, dar avea sa fie ucisa brutal 2 minute mai tarziu cand am prins bariera. In Timisoara, INAINTE de intrarea in aeroport e o cale ferata. Care, in afara pozitionarii de geniu, lasa sa circule trenuri in acelasi timp cu zborurile, ca nu cumva sa nu profite de sansa de a face oamenii sa mai si piarda avioanele. Eh, acu, nu numai ca venea cu viteza melcului turbat, dar a mai si oprit pe sosea. Cica are statie fix acolo. Sau trasese unu' semnalu' de alarma. Sau ceva. Cert e ca s-a oprit fix pe sosea vreo inca 4-5 minute. Am ajuns si eu pe la 18.50 la check-in.
Eh, voi ce ziceti, l-am prins?
Pai domnul de la birou numai ce se pregatea sa inchida shandramaua. M-a vazut la fix, am dat cu buletinu' asa de la distanta, m-a inscris, m-am suit in avion.
Partea buna in a fi eu e ca nu ma plictisesc deloc. Partea proasta e ca sigur o sa mor de inima.

Cum am pilotat prima data un avion

2009-11-08T06:16:00.000-08:00

Nu stiu cum am pilotat, dar inca ranjesc. S-a intamplat acu 3 ore, azi, 8 noiembrie 2009.
Ma doare mana dreapta de mor, cred ca am facut febra musculara de la incordarea pe mansa. La fel cum ma dor gambele pentru ca eram cu ghetele de motor si nu puteam indoi glezna mai deloc. Dar a fost inaltator, si nu doar pentru ca aveam tendinta sa-i ridic botul.

Multumesc din toata fiinta mea, Bogdan.

Cum am petrecut eu revelionul in Barcelona

2009-11-07T07:45:00.000-08:00

Anul de gratie 2000. Spre 2001.
Am plecat cu un autocar intr-un tur de Europa care trebuia sa se incheie apoteotic cu o saptamana in Barcelona si un revelion de vis in acelasi oras.
Drumul pana acolo e alta poveste. Poate o sa am timp odata sa va povestesc si dudele comise pe parcurs. Deocamdata doar apoteoza - Barcelona.
Care este un oras superb. Ce nu v-am spus e ca toata treaba asta era organizata ca un pelerinaj religios, la care participau cateva mii de studenti din toata lumea, cazarea fiind oferita de niste buni crestini unde am stat pe gratis, impreuna cu Irina, colega mea de camera din camin. In El Masnou, un orasel de unde faceam vreo 25 de minute cu trenul pana in Barcelona.
Toate bune si frumoase, am vizitat aia si ailalta, am dormit, am mancat, a venit ziua de 31 decembrie. Am plecat impreuna cu Irina sa ne plimbam prin oras. Si ne-am plimbat, pe strazi, pe sub strazi, prin strazi si prin port. Toate frumoase.
Se face tarziu, gata hai sa mergem inapoi in El Masnou, ca incepuse deja sa se umple cu drogati, hoti si tot felul de betivani. Bun, dar ultimul tren spre El Masnou era pe la 10 juma, si era fo 8. Ne suim noi intr-un autobuz, cu gandul sa ne plimbam pana la capat si inapoi la gara. 157 era numarul lui. Ne infiintam vesele ca ne odihnim gladiolele, ca pe Irina o cam rodeau bocancii, in autobuzul sus-numit, intreband inspirate daca se si intoarce. In engleza.
Pe acolo aia de-abia vorbeau spaniola, ca-s catalani, daramite engleza. Ete, surpriza, cand intrebam daca se si intoarce, nea Caisa Shoferul raspunde un impecabil, "Yes, of course!" . Yupiiii, asta-i de noi. Si mergem.
Dupa vreo juma de ora se cam intuneca peisajul si cam disparuse lumea civilizata. Ura ce frumos, road trip. Dupa inca vreo 10 minute soferul opreste intr-un catun semi inbeznuit, si ne face semn sa coboram.
Catunul se numea Cornella. Noi ne uitam una la alta lung si ne ducem tzantzoshe la dom' shofer :
pai da' ati zis ca intoarceti!
Huh?
Fata lui tampa nu se pupa deloc cu engleza cursiva afisata anterior, asa ca intram un pic in detalii. O idee proasta, pentru ca istoria contemporana momentului a aratat ca nu stie o boaba de engleza. Dupa cateva bombanituri si ceva figuri de jiu-jitsu cu mimica, l-am facut sa inteleaga ca-l intrebam daca macar mai vine alt autobuz care pleaca spre oras. Raspuns final "da", ne linistim si ne dam jos din autobuz.

Irina se descalta, eu fac poze, totul frumos. Primele 40 de minute. Dupa care am inceput sa banuim ca nici figurile bombastice din mimica si maini nu l-au convins pe nenea ca noi chiar incercam sa aflam o informatie utila.
Cat am stat pe-acolo n-a trecut tzipenie. Mai stam vreo 10 minute, apare o tanti. Parca-l vazusem pe Mahomed. Ne repezim furtunos catre tanti, care s-a dovedit a fi muntele, nu Mahomed. La fel de mare, si la fel de surda la intrebarile noastre despre existenta metroului in zona (din cauza puhoiului de crestini pelerini din perioada aia metroul circula toata noaptea). Dupa ce-am hartzuit-o putzin, insistand pe cuvantul "metro", arata vag catre o strada neagra ca rimelul Cruellei.
Nush de ce da' instinctul meu a cerut un detur prin strada invecinata, unde parca palapaia o luminita. O luam spre acolo, si vedem o benzinarie. Intram, intrebam, ne lamurim. Metroul era la vreo 20 de m mai jos de benzinarie. Ura!
Fericite urcam in metrou, ca sa constatam ca in cam momentul ala trenul nostru spre El Masnou probabil ca se pregatea de ultimul drum. Asta e, macar ajungem in Barcelona, petrecem toata noaptea. Ce misto o sa fie, pam-pam!
Ajungem in centru, o luam la picior. Entuziasmul s-a transformat in 10 minute in groaza. Vedeam in fata hoti de buzunare servindu-se relaxat din diversi pantaloni, drogati cu acu-n vena cam la 3 colturi de strada, betivi dand la boboci ici si colo. Eu aveam camera video de gat, toti banii posedati si actele (pasaport, maruntisuri de-astea) intr-un rucsacel in spate. Irina incepuse sa se miortzaie ca o dor picioarele. Cred, avea niste rani cat o moneda inca din Cornella.
Era de-abia vreo 1 noaptea, si am cedat psihic amandoua. Ne-am retras intr-o statie de metrou. Eh, toate bune, era cald, liniste, dar eu faceam shushu. Rrrrrrrrrau. M-am tinut cat m-am tinut, dar la un moment dat ii zic Irinei: Iti las rucsacul cu banii si actele, eu iau camera doar, si ma duc in misiunea de salvare a sfincterului uretral. Bun.
Plec. Ajung afara. Incep sa scanez. Nimic. Nu numai ca nu era nicio toaleta, dar nici macar vreun tufis nelocuit de vreun drogat sau vreun betivan. Dupa vreo 30 de minute, in timp ce ma lua cu calduri, friguri si spasme deja, aud dulcea limba romaneasca.
Erau doi romani, cuplu, veniti si ei la orasul catalan in vizita. Intru in vorba cu ei, le zic problema mea, ochesc un tufis mai nejumulit si-i rog sa ma tina de sase. Halleluia, problema rezolvata. Acu' nu prea mai stiam unde o lasasem pe Irina. Am o revelatie, si amicii mei zic ca si ei tot intr-acolo merg. Bun asha. Pornim impreuna, ajungem, ei ma intreaba cum arata prietena mea.
Le zic.
Ei: "a, fata aia pe care o mangaie tipu ala?" Eu intepenesc: da, e Irina mea, intinsa pe o banca, cu un nene care o mangaie pe cap. Metroul in gara, mai treceau oameni, nu prea vad bine, dar cand mijesc ochii, vad ca nenea de fapt mangaia toarta rucsacului cu bani si acte pe care Irina mea dormea ca o floricica. Astepta semnalul de plecare a metroului ca sa traga si sa fuga repede in vagon. Eram in capul scarilor, dar nu stiu cum am decolat de pe ele, pe peron, urland ca apucata:
Iriiiiiiiiiinaaaaaaaaaa, baniiiiiiiiiiiiiiiiiiii!!!!! Ala cred ca m-a confundat cu vreo fosta iubita sau ceva, ca altfel nu-mi explic de ce s-a volatilizat atat de instant. Din fericire fara rucsac. Ajung langa Irina, care se trezise ca un pruncutz si nu intelegea de ce fac eu spume pe langa ea ca doarme. Ma rog, m-am calmat, ne-am pornit la drum, ne-am mai plimbat oleaca, am mai dat o tura cu metroul si pe la 3 pornim spre gara.
Acolo planuiam sa dormim ca aurolacii (in gara), dar la ei gara e incuiata noaptea, si se deschidea abia la 4. Nu mai stiu ce-am facut pana la 4, cert e ca la 4 fara 5 ne infiintaseram la usa garii. Primul tren spre El Masnou la 5 si 20. Bun. Am mai frecat duda pe-acolo, ne-am aburcat in tren cu un sentiment de sfarsit de apocalipsa. Dupa vreo 20 de minute o vad pe Irina panicata intr-o statie:
haide, ca aici trebuie sa coboram! Mie nu-mi prea semana.
Bai, nu e asta gara!
Ba da, ba da, asta e sigur.
Eu nu prea fusesem atenta, zic na, o sti ce spune, de obicei eu sunt aia ametita. Coboram, mai sa ne disece usile. Dupa ce pleaca trenul, mi se confirma: nu, nu era statia noastra pentru ca scria mare Montgat.
Eh, acu' a-nceput tragedia. Urmatorul tren era peste 2 ore jumate. Eu ca eu, dar Irina a inceput sa boceasca ca o sa moara acolo ca ea nu mai poate sa mearga. Eu m-am adunat cat de cat, si intreb niste trecatori cat e pana-n El Masnou. 3 km. Beton, zic pai in cazul asta mai bine o luam pe jos. Tare, si ii dau Irinei vestea. Cu chiu cu vai ne pornim. Eu cu chiu, ea cu vai, ca o rodeau bocancii. Mergem ca Moise-n desert vreo 3 km. Mai intrebam un biciclist cat e pana-n El Masnou. 10 km. Ma albesc. Mai trece un nene, in univesul lui mai erau 15 km pana la tinta.
Sa mor, nu alta. Dupa vreo inca 1 km, se deschide asa un tarm superb, cu o mediterana limpede si superba. Si cu un soare superb rasarind din mare (am pozele, nu le gasesc, le pun cand dau de ele). Nu ne putem abtine, ne ducem pe tarm, eu fac o baie (n-am vrut, da m-a prins un val de m-a scufundat pana la brau, eram in blugi).
Picioare goale-n nisip, ce sa mai, frumos, romantism. Si pentru ca faceam amandoua pe noi ne-am p...t in ea de mediterana. Ca sa fie romantismul complet.

Gata, ne-am odihnit, pornim. Si dupa ce ne-am plimbat noi oleaca pe calea ferata, constatam ca de-acu era un mare gard catre sosea, si care se ducea mult in spate, deci nu ne-am mai intors. Am mers ca doua crizantemutze pe calea ferata. La un moment dat, Irina cedeaza iar. Ca ea nu mai merge, ca moare de picioare. Si se arunca dramatic pe sina. Noroc ca era in spatele meu, si astfel cand m-am intors am putut sa vad trenul (spre El Masnou, mama masi!) venind vesel si sprintzar catre noi. Eu ma reped in Irina: ridica-te ca vine trenul. Ea nu si nu, crezand ca o pacalesc sa se ridice. Femeie, ridica-te ca ne face carne de mici pe-amandoua, nimic. Pana n-a simtit vibratiile (destul de tarziu, daca ma intrebati pe mine), nu s-a clintit. S-a ridicat, ne-am azvarlit amandoua peste garduletul ala de sarma de langa sine, si ne-am prabusit in nisip. Si-a trecut si trenul, si-a lasat disperare in urma.

Nu stiu cum am ajuns pana la urma in orasel. Eu eram uda, inghetata, plina de nisip, Irina descultza, cu niste rani imense in calcaie.
Am ajuns pe la 8 jumate, dupa ce am reusit sa ne ratacim si in oras, mergand pe o strada paralela cu cea unde trebuiam sa ajungem, si intrebandu-ne unde naiba s-a ascuns casa unde eram cazate.
Dar am ajuns. Si-am dormit pana pe la 5 dupa amiaza.
A fost frumos revelionul in Barcelona.

Cum m-am dat prima oara in parasuta

2009-10-26T09:37:00.000-07:00

Numele ei era Manta. Manta 290.
S-a intamplat la ceas de toamna, in 2006. In luna lui Brumarel (nu, nu e memoria mea prodigioasa, doar ca inca mai am caietul de salturi).
Revenind.
Va povesteam eu cu patos si daruire ca am avut o mica sedinta de spiritism cu Newton la Strejnic, intr-un avion de parasutism, in care, culmea, se gaseau si parasutisti. (Ma rog, s-au gasit pana la un moment dat).
Ei bine, unul dintre ei era (si mai este) un baiat foarte saritor (parasutist, deh!), si mai ales destept, pe nume Remus. Daca-as crede in Dumnezeu, baiatul asta ar avea cate o lumanare aprinsa la biserica in fiecare duminica.
Remus m-a auzit spunad ca ai biliv ai chen flai. Si mi-a aratat cararea cunoasterii (acu-i zice DN6 Bucuresti -Alexandria).
Pe acea carare, citez: "dupa un semn de intrare intr-o comuna proaspat inventata....a, de fapt nu e deloc proaspat inventata, Buda", e o strada la dreapta care duce la aerodromul de la Clinceni. Cum sa numesti, frate, o comuna proaspat infiintata in Romania "Buda"!? Mai ramanea sa numeasca restaurantul comunal "Pesta" . "Ei, ce-ai mancat azi?" "Pai...specialitate a la Pesta" si, unde-i asta? "In Buda". "Ahammm, da....fascinant!"
Macar daca era spre Oltenita, ne gandeam ca-i din seria "Ratele si camioanele" (The ducks came from the trucks, that one). Dar, surpriza, nu e!
In fine, ma invata Remus tot ce trebuie sa fac. Si-am facut.
Manualul Parasutistului Sportiv = bifat.
Examen medical = bifat.
Examen scris = bifat (am copiat de la un pushtan de-ala de chiar invatase ceva).
Examen fizic = bifat (era sa-l pic, dupa ce am facut foarte bine la mai toate probele, dar la tractiuni la bara m-am prabusit lata dupa 2 bucati. Deh, nimeni nu e perfect, nici macar eu).
Si pret de fo 2 uichenduri mi-am facut veacul chitzcaind pe langa domnul Instructor Lutzac "da' io cand sar....da' io cand sar.....da' io cand sar". Se termina etapa, si eu nu eram inca airborn.
Si-a sosit clipa mareata. Intr-o dimineatza de octombrie, dupa cum va ziceam. Cand deja ma consolasem ca nu pup anul ala, se repede in mine (domnul Lutzac are vreun metru 90 si fo suta dooj dah kile), si zice clar si raspicat : "TU! SALT, ACUM!"
Yuhuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!
M-am inhamat, m-am urcat in pasare. Sus, veselie mare, rasete, chiote. Si brusc si sincron, tacere. Asta ca finca a franat avionul. Acu' nu stiu altii cum sunt (imi pare ca la fel), dar asta este momentul cand mi se lichefia mie chiofteaua. Si cum pufanii sar primii, eu am sarit in a doua serie. A doua. Aici o poza facuta cu telefonul din usa avionului.
Acu' am uitat sa va zic, dar in ziua aia era sa nu se mai sara ca era vantul foarte puternic. Undeva in jur de 8 m/s, cu mici variatii.
Oricum, mi-a zis Remus, fie-i numele laudat, "cand e vantul asa, nu mai faci toate schemele de pilotare, te duci direct la saltea". Gata sefu'! (in gandul meu: "Oricum nu le stiu").
Asaaaaa....si eram eu in usa avionului. Si tre sa pui piciorul drept, adica piciorul de sub mana dreapta, in usa, si sa sari de parca alearga Maical catre tine (pe vremea aia era viu, da?). Adica de parca vrei sa faci pogo cu o broasca testoasa. Si pun eu hotarata piciorul STANG in usa (sunt stangace la picior, era natural, nu?) si cand realizez ca n-am cum sa sar cu spatele aud: "Salt!"
Acum, domnul Lutac e celebru' ca daca nu sari cand a zis "salt!", sari cand te ia el in secunda doi si da cu tine. Nu stiu cat de reala e faza, dar nici n-am vrut sa aflu. Printr-o miscare de miutza, am schimbat scurt piciorul si m-am azvarlit.
Si a fost perfect de minunat. Parasuta s-a deschis frumos la 3, comenzile s-au desprins lin, si mai si functionau pe deasupra. Altimetrul arata 800 de m si aceea este senzatia pentru care merita sa traiesti.
Zbor. Libertate. Liniste.
Asa de frumos, ca am uitat sa fac manevrele de pilotare. Cand incepusem sa ma panichez ca eram deja prea jos sa le mai incep, mi-am adus aminte ce a zis Remus. Si am aterizat fix langa saltea. Aproape perfect.
Lucru care mi-a adus si al doilea salt din ziua aia.
Care n-a mai fost atat de perfect.
Pai ce s-a intamplat. Cand bate vantul asa de rau, primul lucru pe care trebuie sa-l faci (intotdeauna aterizezi cu vantul in fata), e sa te intorci prin rotire cumva si sa prinzi suspantele cu bratul, ca sa desumfli textila. Ce-ati vazut in filmele cu bolovani Tanase aia de-i sufla vantu' si-i taraste pe camp e foarte real.
Eh, la al doilea salt nu mi-a mai iesit figura asa bine, am aterizat la vreo 3 m in camp. Atat de perfect contrar vantului, incat n-am apucat sa ma intorc sa prind suspantele. Pentru ca nici nu am atins bine solul, ca parasuta s-a umflat ca o vela vikinga, m-a dat fara menajamente cu poponeatza de mama Geea si da-i si fugi. Si mi-a trecut toata viata omenirii prin fata ochilor: femeia de Neanderthal tarata de par...., Luptatoarele cu taurii din Minos (alea nu prea bune)....amazoanele sagetate si tarate de cal atarnate-n scara....Valentina Tereshkova la un antrenament in imponderabilitate (cand s-a stricat rotorul sculei de facut antigravitatie).....si eu, atarnata in suspante, incercand disperata sa pun frana, ca deja aveam toata flora stepei in chiloti, si ma si vedeam cosand la lampa pe gaz niste fashiutze minuscule care candva fusesera o parasuta.
Si speranta a incoltit. In jurul meu mi s-a parut ca vad alergand Zburatorul....care pluteste lin...si pica pe langa parasuta....ce mama ma-si!?Ce Zburator e ala care pica-n nas? Ah, uite ca mai e unu'....o fi fraxo.
Asta o fo mai putin miop, ca s-a aruncat fix pe batista Desdemonei. Si caruselul nebun s-a oprit. Si-am putut sa-mi ridic si eu turul nadragilor peste cactusul ce-mi crescuse intre timp pe pielea suava a posteriorului.
Si Darwin a zis: " sa fie Homo Erectus".
Si a fost.

Cum am condus eu prima data singura

2009-10-23T15:11:00.000-07:00

Sau despre cum reusesc eu sa fiu blonda cand nu e cazul

Vara lui 2005.
Numa' ce-mi luasem carnetul.
Acu' nu stiu daca stiti, dar eu am niste parinti bestiali. Nu zic asta ca sa insinuez vreo calitate ce mi s-a transmis, deci sa par si eu cumva bestiala. Nu. Parintii mei sunt niste oameni care au toate oile frumos parcate la mansarda.
Avand acesti parinti mishto, m-am procopsit prin implicatie directa si cu masina. Dacia 1300 fosta a lu' taica-mio. Deh, sa aiba catastrofa de odor cu ce-si deplasa complexul gluteal prin capitala.
Si dupa cum ziceam, era vara. VARA lui 2005 (aia cand se facea grataru' pe sarmele de intins rufe de pe balcon). Undeva la patruj shun pic de grade.
Pe vremea aia stateam intr-o garsoniera pe Mieilor (vis-a-vis de Vatra Luminoasa). Principala distractie (in afara de invatat pentru rezidentiat) fiind privitul pe geam la strada. Asta deoarece la iesirea de pe strada Mieilor pesemne ca lua pranzul Cupidonul tranformersilor, pentru ca mai zilnic pe la pranz se sarutau pasional doua vehicule.
Si decid eu ca ma duc in vizita la parinti. Ma imbrac ca o floricica in alllllllllb. Iau cheia, actele si sticla cu apa, ca era calllllld.
Ma sui in vehicul, reglez tacticoasa toate cele cum ne-a invatat pe noi la scoalllllla. Introduc cheia, sucesc cheia.
Hach, hach, grrrrr, pfuf.....
Mai incerc odata, masinutza imi serveste aceeasi succesiune matematica de onomatopee. Ma dau tacticoasa jos din vehicul, ridic capota cu o miscare browniana fluenta. Ma uit pe acolo, desfac chestii, (capacul de la delcou parca fu primu, m-am gandit ca nu da scanteie). Apoi ma gandesc ca pe caldura aia s-o fi evaporat benzina. Dau de clapitza aia de la pompa de benzina. Ma refuza din nou. Dupa ce mi-am desenat cateva figurine abstracte pe pantalonii jmeker de allllbi din Nemtzia, ma hotarasc sa parcurg cei 30 de m pana la servisul din spatele blocului. Vine un baietan din ala, scoate furtunu' de la pompa de benzina, trage o dushca, il pune la loc si ca sa vezi, 'tu-i sheara ma-si, porneste.
Ma aburc plina de speranta la volan. Reglez toate cele, montez centura si pornesc cu cantec de pionier. Trec cu succes de intersectia iubirii metalice, numai ca n-am chiuit de fericire. Parca castigasem Dakaru'.
Cu avantul incepatorului ma tarasc lent catre intrarea in Pasajul Muncii, moment in care masina se opreste brusc. Da' brusc. Dau sa pun avarii. Morrrrrrrrrt. Deci nu baterie. Deci cel mai probabil sarit borna. Capota este ridicata rapid, vad borna lesinata intr-o rana pe langa baterie, jubilez ca mama ce buna sunt, ar trebui sa ma fac mecanic. Moment de glorie distrus de un drrrring-drrring foarte sugestiv a tramvai. Da, eram fix pe linia de tramvai, acolo unde face ea un pic dreapta sa se suie pe pasaj. Ce sa-i mai explic eu vatmanului ca dureaza 30 de secunde sa infig borna, omu' vine hotarat, imi ordona sa o scot din viteza si sa las frana de mana si pune umaru'. Pun si eu umaru'. Eliberez calea, si ma intorc sa evaluez daca nenea are loc, sa-i fac semn de mersi nenea ca m-ai pus sa imping Dacii pe Mihai Bravu.
Cat stateam eu momaie asa ca mormolocu' la muzeu, vad cu coada ochiului ca trece o forma fantomatica prin stanga mea. Moment blond: incerc sa inteleg cum de-a ajuns masina mea cea scoasa din viteza si fara frana de mana trasa, la vreo 5 m mai incolo, si de ce accelereaza in vale (era la intrarea in pasaj deja). Faza e ca, la fel ca orice incepator care se respecta, m-am tinut de volan cand am coborat, deci traiectoria era constant stanga si in jos. Pornesc in urmarire cu genunchii la pept. Apuc sa iau un pic de viteza, si reflexul acustico-cefalogir ma obliga la intos capul catre jeepul care se infigea cu vreo 80 la ora in pasaj, traiectorie intersectanta si cu mine, si cu masina, claxonand ca dementu'. Acu' eu sunt convinsa ca ala nu a banuit nicio secunda ca e vreo legatura intre pietonu' tampit si ala care mergea ca dobitocu' pe doua benzi, si de-amprostulea.
Ne-a ocolit pe amandoi, ne-a injurat, si cred ca n-a fost prea confortabil cu manevrele complexe de evitare.
Ajung masina posedata, bineinteles usa inchisa, dar, miraculos s-a deschis imediat.
O opresc, respir, dau la cheie. Nimic. Da' nimic.
Frate, norocu' meu ca eram la intrarea in pasaj! Si cum auzisem eu niste legende ca la vale ar sti sa mearga singura, am lasat-o sa curga si, miracol, a pornit asa. Faptul ca nu mai aveam niciun fel de semnalizare, sau amanunte de-astea, n-a mai contat.
Am ajuns acasa cu chiu cu vai si cu hematiile circuland prin diapedeza, ca n-am avut curaj sa iau mainile de pe volan sau sa opresc ca sa iau sticla de pe bancheta din dreapta si sa beau apa.
I-am pus cheile in brate lu' taica-mio si mi-am jurat ca nu mai conduc.
Noroc ca sunt neserioasa, ca atfel poate nici motor nu-mi luam.

Nuvela (la sfarsit veti constata ca nu stiu de fapt ce e aia)

2009-10-21T11:42:00.000-07:00

Avertisment: Daca lucrezi la Auchan, nu citi acest post!
Pentru restul:

M-am nimerit intr-o zi, acu' ceva vreme, in Auchan. Deh, oricat as uri treaba asta, tre' sa mai fac si cumparaturi.
Mergeam fara scop, fara sens si fara lista de cumparaturi. Evident. Lista de cumparaturi este pentru gospodine organizate care au habar ce le trebuie in casa. Eu sunt bazata, merg la ghici. Cat torturam clepsidra pe la raionul de jucarii de plush, vad o fatuca in uniforma de angajat cu un cos gol ca se apuca sa goleasca raftul, incepand cu capatul la care (fatalitate!) ma aflam eu. Ma da fara menajamente la o parte si continua sa carabaneasca iepurasi, viermisori si mitraliere de plush in cosul anexat.
Si ideea a incoltit. La inceput mica si firava, dar oricat am incercat sa-l ademenesc pe gagiul ala mic si alb de pe umarul drept sa-si dea cu parerea, n-am reusit sa opresc dezvoltarea ideii exponential diabolice (muahahahaha).

Ah, la naiba, mereu am suspectat ca ala mic si alb a dat cu harpa de pamant si s-a carat la vreun adventist de ziua a 7-a.
Asa ca am purces. La inceput a fost porcusorul roz. Apoi, una cate una, toate jucarelele de plush au fost culese organizat din cos si asezate cuminti la locul proaspat parasit din raft, ajutata fiind de entuziasmul muncitoresc al domnitei care nu se uita deloc inapoi (mereu am apreciat demnitatea la femei).
Si copila se intoarce sa traga cosul. Privirea i s-a frant, cazand pe tesatura denudata a fundului de carucior.
Si expresia a fost nepretuita.
Si a fost amuzant.

Primul meu zbor la Strejnic

2009-10-20T14:38:00.000-07:00

Anu' de gratie vara lu' 2006

Prin imprejurari care ma eludeaza acum (si ma indoiesc sincer ca ma va lovi amintirea prea curand) am cunoscut pe la inceputul verii lui 2006 un fotograf. Denis. Un nume foarte potrivit, desi sunt convinsa ca pe vremea cand a fost acest Denis botezat, Walther Mathau era cunoscut pentru rolul din "Hello, Dolly!," nu pentru cel din "Dennis, the Menace". Nume potrivit, zic, pentru ca Denis era, asa un pic, intr-o dunga. O dunga care l-ar fi pus si pe Lobacevsky la scarpinat intens dupa ceafa.

Supramentionatul Denis facuse o pasiune pentru mine, nu ma intrebati de ce. Asa cred io, poate mi s-a parut. Dar pentru ca era intr-o dunga inclin sa cred ca nu mi s-a parut, pentru ca eu reusesc sa starnesc pasiuni fulminante in tot felul de nebuni (toti avem cate o calitate ascunsa).

Ce s-o mai lungim, omu' ca sa ma impresoneze mi-a propus sa ma plimbe cu avionu'. Yupiiiiiii, am zis eu, si a ramas stabilit.

Vine omu' sa ma ia de la scara cu trasura magica. Pesemne ca zana cu pricina nu ajunsese la timp, pentru ca trasura se prezenta inca in stadiul de dovleac. Dar avea 4 roti, doua pe-o parte, si inca doua pe partea opusa. Avea chiar si sofer, si din fericire zana care se ocupa de soareci fusese mai punctuala, pentru ca soferul era om.

Ah, dovleacul avea sofer pentru ca Denis nu avea voie sa conduca. N-am intrebat de ce. Va las sa imaginati motive.

Ajungem la Strejnic, el cu febra musculara la gura, eu cu capu' avioane. Incredibil, cat pot vorbi unii barbati.

Ce sa mai, vreme de unda verde Cape Canaveral, pasarele ciripind, greieri susurand. Nu le-am auzit, pen'ca Denis ma toca in continuare la bibilica - ele mi-or fi doinit saracele acolo pe limba lor. Folosesc aceasta ocazie sa-mi cer scuze ca nu le-am apreciat.

Ma sui fericita in avion, langa Costica (care avea sa devina si pilotul meu preferat). In burta avionului, stalciti ca sardelele, 8 parasutisti. Cu parasutele lor, 24 la numar (cate o extractoare, o principala si o rezerva pe cap de locuitor).

Suitul in avion a presupus o gramada de manevre, soldate cu o incalceala de picioare cu Costica, un sunet cristalin reverberant cand m-am ridicat cu o mestecatoare de-aia de pe panoul de comanda in ceafa, si cu in-sfarsit-asezatul meu langa pilot. Pe o bancutza de-aia de spart seminte la o tabla, instalata ad-hoc in carlinga. Se pare ca bancuta era adaptata la conditii de zbor, pentru ca avea niste shurupuri inshurupate in picioare, si avea aplicate cu arta prin innodare gordiana niste hatzuri. Care au fost solemn aplicate cu multa grija in jurul mijlocului meu, ca sa nu ma piarda din avion in timpul zborului, credeam eu atunci (cata inocenta, zic acu').

Denis imi propteste in mana o camera video,cu o privire demna de o inmormantare a unui soldat pe 1 Decembrie (data, nu bulevardul).

Mi-o atarn de gat si zborul incepe. Foarte mijto, face Costica si niste tumbe bumbastice, ce mai, totul frumos, imi place de numa'.

Franeaza, se deschide usa, parasutistii sar care cum apuca (avansati, isi faceau glume), dupa care Costica se uita senin la mine si zice (in comunicatoru' ala ca-n filmele cu Bond): "Pune mainile amandoua pe bord si impinge tare, ca tre' sa inchid usa din spate!"

Eh, acu' nu stiu la ce va ganditi voi, dar eu m-am gandit ca se ridica si se duce in spate sa traga de usa. OK, imi zic, si pun mainile in locul indicat.

Ei bine, nu. Nu s-a ridicat. Mi-a comunicat doar succint : "o sa schimb directia brusc". Ca orice om care a trait in Universul asta, mi-am imaginat ca daca tre' sa imping in bord, avionul o va lua in sus.

Ei bine, complet si fatalistic gresit.

Metoda de inchidere a usii consta in picaj brusc in unghi de 90 de grade, astfel incat usa, din inertie, se tranteste singura (astia care aveti masini sigur ati incercat macar o data, varianta la sol si fara unghi de 90 de grade in jos - sper). Pusul mainilor pe bord se face deoarece la revenire in directia paralel cu solul risti sa dai cu fildesii de textura diafana a bordului.

Deci avionul a luat-o brusc in jos.

O ocazie ideala sa aflu ca hatzurile gordiene fusesera alambicate prin fata picioarelor inshurupate, si ca nu le mai tinea nimic legate de bancutza de samantzar in afara de gravitatie. Gravitatie care a gasit de cuviinta sa nu mai functioneze cand a intrat in scena principiul acela marshav al mecanicii Newtoniene si anume inertia. Urmarea fireasca: trupul meu, care se termina in sus cu un cap, a ramas bezmetic pe pozitie, insuruband vertexul capului mentionat in tavanul si anume al avionului, cu toata forta picajului aplicata la cele 55 de kile din dotare. Camera inhatzuita la gatul aplicat pe capul mai sus mentionat a gasit util sa respecte legile fizicii. Ca urmare s-a rezemat finutz intr-unul din ochii mei. Nu stiu care, deoarece nu-mi mai amintesc oricum decat niste frumoase steluțe verzi, urmate de o plecaciune habotnica pe altarul plin de făcălețe si botoane al bordului. (Hei, n-am a ma plange, ritualul de a pune mainile pe bord inainte a functionat, deoarece la sfarsitul cascadoriei aveam toti dintii).

Restul e istorie. La aterizare m-am dat jos in toate cele 4 picioare stangi din dotare, mormaind ca daca mai pot sa mai urc in avion si zborul urmator.

Am putut. Dovada in poze.

Cum am petrecut eu decompresia de la 5000 de m

2009-10-19T13:26:00.000-07:00

August 2006

Pilanesberg - Africa de Sud

Calatorie de serviciu, de la Pilanesberg la nu mai tin minte unde (Razvan?). Proaspat angajata, si cum nu sunt oricum extrem de sociabila, ma pun intr-un scaun pe ultimele randuri, singura pe tot randul, la fereastra, cu castile pe urechi.

Zborul nu era foarte lung, undeva la vreo 2 ore, dar cum mie imi arde de șotii mai tot timpul, imi tună:

pandesc o stewardesa mai in varsta care se tot fofila pe acolo. Avionul avea un spatiu destul de larg in spate, fara scaune, cu o fereastra in spatiul acela liber. Ma duc la ea, imi proptesc un picior in perete si incep sa trag cu nadejde de marginea cauciucului ala de izolare. Cand se apropie stewardesa ii zic foarte serioasa: "This window is broken, it won't open!!!"

Tanti zambeste calm si gaseste forta sa-mi explice: "This is a plane, none of the windows will open"

Eu proptesc piciorul in avion si trag cu putere :"but I'm sick, I need air!!!". Iau o fata panicata si gatuita si incep sa trag. Femeia se aduna, trage aer in piept, si ma conduce politicoasa la scaun.

Ma asez, spasita. O pandesc cand revine, țuști la geam. Ma gaseste infigand un pix, cu limba in coltul gurii exprimand precizie, in cauciucul ala din jurul geamului. Femeia se oripileaza, ma ia de cot si ma duce la scaun. Eu protestez moale:"But the window is broken, it won't open, someone should fix it!"

Femeia imi zambeste a "stai aici ca-ti rup capu' " si pleaca.

Imi montez castile, dau muzica la maxim si ma uit pe geam. La un moment dat, simt ca mi s-au infundat urechile oleaca.

Ma uit asa, fugitiv spre interiorul avionului, si nu-mi cred ochilor. Un vacarm vizual, care la scoaterea castilor se acompaniaza de un haos auditiv. Stewardese panicate, colegi care urlau, unul cu sange curgand din nas, unul se tinea de urechi. Deoarece nimeni nu parea interesat a-mi da vreo explicatie daca intreb, in stilul caracteristic m-am gandit ca daca avionul inca pluteste, nu e fum si motoarele sunt pe aripi, n-am ce face decat sa astept. Si daca ar fi fost altfel, tot n-aveam ce face. Asa ca pun castile la loc, dau muzica un pic mai incet si imi vad de uitat pe geam.

Dupa 5 minute anunta pilotul ca ne intoarcem la Pilanesberg, ca s-a deschis usa de la cala in zbor si ar trebui totusi inchisa.

Eh, si aici urmeaza partea frumoasa. Fiind cea mai in coada, cobor ultima. La "facut cu mana" de "ziceti mersi ca v-am adus pe pamant", prietena mea stewardesa. Galbena ca lamaia, cu un zambet asisderea. Nu ma pot abtine si-i trantesc acuzatoare:

"SEE? I TOLD YOU ABOUT THE WINDOW!"
Fata dansei? Priceless.

Una peste alta, usa a fost inchisa (si reparata, era defecta), colegii care nu mai voiau sa urce in avion au fost imbatati, amenintati sau tarati, astfel incat pana la urma am zburat din nou. Am ajuns la destinatie, ne-am facut treaba.

In imagine, in aeroport dupa aterizarea de urgenta. Ma bucuram la un Laphroig.

Follow-up:

Ghici cu ce echipaj (implicit avion) ne-am nimerit la intoarcere? E-gzact! Ghici cine s-a albit progresiv de sus in jos cand mi-a vazut moaca zambareata? Corect din nou. Bineinteles ca nu m-am putut abtine si cand am trecut pe langa ea i-am facut cu ochiul: "I do hope you fixed it!"

Mai multe poze

2009-10-17T12:36:00.000-07:00

Am mai pus si un filmulet pe youtube :

http://www.youtube.com/watch?v=JWAhotoq2Fc

La coborare dupa Khardung La.

Aici o imagine foarte frumoasa a drumului de pe valea Spiti unde facuta si filmarea de mai sus. Cu si fara Ben.

Cateva poze din avion dupa decolare din Leh: Indusul, cu traseul sinuos caracteristic.

Am traversat in zbor muntii spre Delhi. In zare se vede din cate am inteles eu din harta Everestul (varful alb din zare).

Luna nu apusese inca.

La cererea publicului - Turistii

2009-10-17T10:09:00.000-07:00

Deoarece sezonul era pe sfarsite si, contrar asteptarilor generale, zona de nord nu e o zona foarte turistica a Indiei (amatorii de Himalaya merg in general in Nepal), n-am intalnit foarte multi turisti.

Hit me baby one more time

Primii au fost Yelena si Stephan. Din Elvetia. Ne-am intersectat in drum spre Reckong Peo, ei fiind cu un Royal Enfield Bullet de 350 cc, trasi pe stanga si in dialog intens cu un nene dintr-un jeep. Le-am facut cu mana, convinsa ca erau impreuna cu cel din jeep, si mi-am vazut de hurducaiala (drumul era infect). Seara, cand luam masa in Reckong Peo pe acoperisul unei case darapanate, pe post de terasa, (pozele sunt facute de acolo - de remarcat magazinele din poza din dreapta), apare fatuca de-o zarisem langa mobra. O salut usor din cap. Vine la noi, si ne cere voie sa stea la masa noastra. "Bucurosi de oaspeti", zicem noi, si din vorba in vorba aflam ca e originara din Bosnia Hertegovina, face un doctorat in istoria medicinei si de fapt nu dialogau cu nenea din jeep de placere, ci ca aveau pana pe spate, a patra din ziua aceea. (in imagine, Yelena si mobra lor).
I-am zis ca avem un Pitic Atomic in dotare, gata mereu de actiune. Ne-am suit in jeep si am mers sa salvam situatia.
Raju a facut pana foarte rapid, si nici nu au mai avut probleme apoi. Ne-am luat ramas bun dimineata, cand ne-am reintalnit la micul dejun (servit tot pe acoperis, era singurul local din satuc); ei au plecat spre Kaza, noi spre Kibber.

Am gasit-o pe Elodia

Urmatorii au fost la Tabo, manastirea buddhista. El, Tom, francez care lucra in Delhi de cateva luni bune, ea, Elodie, logodnica lui frantuzoaica. El vorbea mult si prost (desi vorbea o engleza impecabila, lucrase in Londra cativa ani), povestind tot felul de nimicuri fara noima. Am sperat ca-mi va lamuri cateva aspecte legate de obiceiurile locale, dar la toate intrebarile se uita cu niste ochi nevinovati la mine si ridica din umeri. Nu se intrebase niciodata chestiile alea. Povestea insa foarte frumos despre Delhi. Deoarece frantuzoaica nu zicea absolut nimic, am trecut pe franceza mea impiedicata, am zis ca poate nu stie engleza de-i muta asa. Miracol, dupa 5 minute a zis ceva" pe mine ma scuzati, sunt foarte obosita". Si s-a retras.
Cateva minute dupa aia au navalit in camera pe post de restaurant unde stateam de vorba cu Tom vreo 8 rusi foarte zgomotosi. Mesele erau lungi, ca de nunta, si doar 3 la numar. eu le-am zambit si le-am facut semn cu capul ca pot sa se aseze langa noi, pentru ca cealalta masa mai mare era ocupata de niste localnici, iar cea ramasa era micutza. S-au uitat superior la noi, si au inceput sa ciripeasca pe limba lor. Am inteles doar doua cuvinte:"nu aici", si au facut stanga spre masa cealalta. Nu m-am putut abtine si le-am trantit foarte naturala un "Dobâr vecer! Otcuda vî prişli?", acestea fiind unele dintre putinele cuvinte pe care mi le mai amintesc in rusa (deh, am prins perioada aceea cu rusa obligatorie ca limba straina). Feţele lor in momentul ala - moment Kodak. Probabil si-au imaginat ca am inteles mai mult si-or fi zis ceva naşpa, pentru ca s-au inghesuit grabnic in coltul cu masuta mica si nu s-au mai uitat spre mine cat am mai stat pe acolo.

I have a hero called Mike

A doua zi l-am intalnit pe Mike. M-a gasit cu falca tarandu-mi-se moale pe jos, dand ture BMW-ului lui, dotat cu absolut tot, de la grila pentru far pana la proiectoare.
O parte din dotari se pot vedea in aceasta poza. Din pacate am avut proasta inspiratie sa fac poza in dreptul mobrei. Cum oricum cea mai reusita dotare a mobrei era Mike, care a iesit foarte bine in poza ( :D ), nu regret foarte tare.

Lilly was here

Asa cum povesteam anterior, in Sarchu am intalnit o elvetianca. Acolo doar ne-am salutat cat infulecam repede niste dhal cu chapati, ca sa nu ne prinda seara pana la ajungem la tabara Pang. Unde ne-am reintalnit, ea gafaind sfarsita ca facuse rau de altitudine, eu gafaind sfarsita ca ma alergasera localnicii de la jeep la cort. Cat ii injectam dexametazona si un pic dupa am tinut-o de vorba ca sa o calmez. Era un pic cianotica, si sincer imi faceam un pic griji ca poate ar trebui dusa de urgenta undeva mai jos. Din fericire si-a revenit repede dupa ce s-a calmat, si mi-a povestit ca e pelerin, ca a renuntat la scoala pentru ca a realizat ca menirea ei in viata e sa umble brambura si ca traieste asa de cativa ani ( 3 la numar). Cand am intrebat-o ce parere au parintii ei mi-a raspuns, sincera in naivitatea ei, ca ea crede ca orice parinte nu-si doreste decat ca odrasla sa fie fericita. De acord. Ce pot sa zic, nu pot decat sa ii respect alegerea. Daca nu mi-as fi dat seama ca acei parinti care-i vor binele sunt plini de bani, cred ca mi-as fi facut griji pentru ea. Asa, cred ca o sa aiba o gramada de povestit mai incolo. Bravo ei!

La cererea publicului - Mancarea

2009-10-17T06:54:00.000-07:00

Daca ati fost la vreun restaurant indian pe aici prin tara, sau in orice alta tara decat in India, probabil va inchipuiti ca stiti cum e.
Daca ati fost in India, stiti cu adevarat. Pe scurt e "hâoleo muică, trăiţi-ar!!!" de iute.
Aceasta imagine contine un pulpan de miel, care a fost delicios dealtfel, deoarece, continand o mare cantitate de carne netransata, nu au avut unde sa indese foarte mult ardei iute. Una dintre putinele mese decente pe care aveam sa le servesc in India, prima zi, in Delhi, la un restaurant " de fitze".
Aveam sa fac cunostinta cu cel mai popular fel de mancare din India destul de curand. Se numeste "dhal", si consta intr-un fel de terci zemos de linte cu mult curry si ardei iute(contrar ideii generale, curry este un condiment foarte galben si aromat, dar deloc iute, usor dulce chiar). Se serveste de obicei cu orez fiert. Alaturi, ceaiul cu lapte (cred ca aici era ceai masala, specific indian). Cam asta am mancat 8 zile.
Localnicii mananca de obicei acest amestec de diverse glucide si proteine de calitatea a doua (plus oleaca de vitamina B12, mazarea si graul fiind unele dintre putinele vegetale care contin B12) in combinatie cu alte glucide si proteine de calitatea a doua, asa numitele "Chapati", care sunt versiunea "umflata" a "roti". Sa traduc:
"roti" sunt niste painici plate din faina de grau cu apa, nedospite, care se fac ca un fel de scovarda (nu sariti la critici, e forma corecta de singular) coapta la o plita incinsa numita "tava" (banuiesc ca etimologia e comuna, acu' intrebarea mea e daca turcii au luat-o de la ei, sau ei de la turci).
Aici eram intr-un templu sikh (multumesc de corectura, imi scapase), unde voluntarii fac "roti" si le dau de pomana pelerinilor (impreuna cu orez si dhal). Vai de ala de-o fi mancat gogoasa facuta de mine. :)
"chapati" sunt "roti", care dupa coacere la "tava" se mai pun odata scurt pe flacara, astfel incat dupa cateva secunde se umfla si se despart la mijloc.
Dealtfel aceasta combinatie aparent stupida e de fapt una foarte inteligenta: graul contine toti aminoacizii esentiali, cu un deficit de triptofan (motiv pentru care proteinele continute sunt de calitatea a doua) dar cu un continut mare de lisina;
fasolea si lintea contin toti aminoacizii esentiali cu un deficit de lisina (deci calitatea a doua de proteine), dar cu un continut mare de triptofan.
Combinatia rezultata deci se poate aproxima la proteine de calitatea intai, plus bonusul de vitamina B12, deci teoretic nu mi-ar mai fi trebuit carne. Chiar stiind toate astea, recunosc ca dupa 8 zile de dhal cu chapati si cu orez visam numai ciolane de miel...
Cand am ajuns la Leh, am avut parte de cea mai buna masa din India. Si asta pentru ca am comandat mancare chinezeasca, care, culmea, nu era inecata in ardei iute.
Nu-mi sta in fire sa mananc mancare de alta natzie decat cea in care ma gasesc, intotdeauna mananc mancare locala ( si de obicei caut "spelunci" unde mananca localnicii, acolo e cea mai autentica mancare locala - poate o sa va povestesc odata cum am ajuns eu intr-un satuc de langa Johanesburg doar ca sa mananc viermi Mopane :) ). Acum insa m-am vazut nevoita sa mananc mancare chinezeasca, dupa ce, chiar si in conditiile in care explicam clar si raspicat ca nu vreau niciun fel de ardei iute sau piper, sau orice-ar fi de genul in mancare, primeam invariabil tot ceva iute. In imagine, masa pe care am primit-o la Hotelul Grand Willow in Leh. Comandasem doar chowmin. Restul au fost din partea casei (povestea s-a repetat in fiecare seara). Patronul ma intreba de fiecare data cand ma vedea daca chiar am venit singura pe motor pana acolo :) ; apoi ma invita la o cafea in oras. L-am refuzat in fiecare seara. Stiu, sunteti surprinsi.

Sunt in concediu medical

2009-10-17T03:27:00.000-07:00

Joi seara eram "de gardă" la birou. Adică era deja 7 şi, iar eu încă mai aveam serios de lucru. După o vizită la vecinul de celulă de alături (şi el "de gardă", cu un proiect de market research pe cap), văd că o iau un pic câş când iau curba sa intru în celulă. Mă gândesc ca sunt obosită, şi-i dau forjă în continuare. Termin pe la 9, dau să plec. Mă ridic, peisajul se ridică rotindu-se cu mine. Trec în revistă meniul. Da, am mâncat azi. Nu, nu am mâncat nimic verde sau zbatându-se. Deci nu e asta. Am baut apă. Deci nu e nici deshidratarea de vină. Din cauza unei crize poliurice anterioare trag concluzia ca e aritmia mea (sunt bradicardică, motiv pentru care uneori mai trântesc câte-o aritmie), aşa că mă concentrez şi mă bazez pe dumnezeul beţivilor să ajung la maşină. Funcţionează. (Există un Dumnezeu, cel al beţivilor. Dovada aici : http://www.youtube.com/watch?v=MBkret3rajA).
Mă sui deci în maşină, ajung acasă (mai mult printre benzi decât pe dânsele, dar era 10 seara, nu se pune). După ce iau uşa liftului în (fi)gură şi toate mobilele în picioare, mă apucă tot felul de gânduri negre cum că mi-ar fi crăpat vreun vas în cap de la cafea sau mai ştiu eu. Când îmi dau seama că oricum n-am pe cine să sun la ora aia (am câţiva prieteni pe care mă pot baza, dar de unul am profitat maxim în ultima vreme şi mi-a fost ruşine să-l sun, unul mai nou e sub papucul femeii căreia i s-a năzărit cum că ar fi ceva între noi si am ban, iar unul părea a fi la femei - era offline, reapărut pe la 5 dim- şi nu mi-am permis să-l deranjez).
Chemat salvarea nu mă coafează deloc aşa că pe principiul "la naiba, ce poa' să se întâmple" bag o bere şi mă culc.
Mă trezesc dimineaţa, şi mai să cad de pe scară (a patului, am pat suspendat). Gândurile negre cum că mi-a crăpat vas-n cap reapar, dar sunt suprimate. Dacă era asta era mult mai rau de-acu'.
Plec pe 3 cărări la serviciu (sau pe 3 benzi, cum vreţi). Noroc că toţi colegii mei sunt medici şi nu s-au pus la mintea mea. M-au luat "pe sus " si m-au trimis la doftor.
Diagnostic: Sindrom vertiginos paroxistic în criză. Pe scurt, otoliţii mei au plecat în vizită la domnul canal cohlear. Nu îi înţeleg. Eu i-am tratat cu toată blândeţea şi respectul.
Acum fac tot felul de mantre să-i conving să se întoarcă unde i-a pus mama natură.
Şi mă uit la Descoperi Cianăl.
E nostim.

Poze mai multe

2009-10-13T10:07:00.000-07:00

Echipa fantastica: ala mic si negru (respira normal insa, altfel l-as fi poreclit Vader) este piticul atomic Raju. In pozitie de tatuc intelept a la "Ciobanasul", Dorel.
Capitza infoiata in stil Cyndi Lauper c'est moi.

Undeva la 4000 de m, aproape de Kibber (aka Aruncatii-din-deal). Nu comentez freza, graieste suficient imaginea (batea vantu', ma!).

Pe valea Spiti, la o gura de liniste.

In Delhi, la 44 de grade.

La cererea publicului - Trantele

2009-10-12T13:59:00.001-07:00

Din pacate nu am vreo scula de aparat foto, si uneori mai refuza sa deschida ochiul cand e trezit brusc. De unde imaginea de fanta. Aici e poza de dupa tavaleala numarul 2, cand incercam sa evaluez daca mai merge mobra si daca mi-am rupt goretexu'. Cu bluza verde, piticu' atomic Raju. Cu alb, sosind agale, Dorel.

Pun si doua poze sexi :
1. in care se vede soldul meu diafan, iar printre pistrui se poate ghici o mica vanataie
2. bratul stang, populat de asemenea de o constelatie fermecatoare de pistrui, printre care se poate ghici o vanataie discreta.
Aici am pus o poza mai mare cu partea frontala a mobrei dupa impact. Si ce-a mai ramas din amortizoarele fata. Cul, nu?

La cererea publicului - Mantrele

2009-10-12T13:37:00.000-07:00

Mantrele sunt niste bucati de panza, pe care sunt scrise niste "incantatii"(mantre), cele mai populare fiind mantra buddhista de baza "OM MA NI PADME HUM" si inca una pe care n-a stiut nimeni sa-mi zica ce scrie. Poate daca gugaluiti aflati, eu acum cam dorm pe mine. Cert e ca li se acorda niste puteri de genul "purifica aerul" (n-am inteles daca de praf, chimicale sau spirite rele). In zona montana, unde buddhismul predomina sunt omniprezente. Pentru a functiona trebuie duse la lama, sa le recite niste mantre si sa le umple cu orez (i-am adus unui amic una, si cand a desfacut-o i-a umplut casa de orez...creca m-o fi injurat un pic. sper ca a montat-o si a curatat aerul dupa blesteme).

La cererea publicului - Stupa

2009-10-12T13:12:00.000-07:00

Stupa este echivalentul buddhist al crucii crestine, cum ar veni. La manastirile mari sunt 8, diferite in partea din mijloc, care reprezinta cele 8 evenimente importante din viata lui Buddha (mai multe informatii aici :http://www.stupa.org.nz/ si aici : http://www.associatedcontent.com/article/1527357/the_8_great_buddhist_stupas.html?cat=34) .

Oricum, peste tot pe marginea drumului sunt gramezi de pietre, care sunt un fel de stupa construite de cei care trec pe acolo, ca o rugaciune, daca vreti.

O stupa se construieste in jurul unui bat de lemn, care trebuie sa fie dintr-o bucata. Primul nivel reprezinta pozitia in lotus, si la constructie se pun fructe si alimente incorporate in el. Nivelul urmator reprezinta corpul, in el se pun pietre pretioase. Nivelul urmator reprezinta capul. Aici se pun mantre. Conul dinspre varf are cateva spirale si reprezinta parul carliontat al lui Sidharta Buddha. In varf se pun soarele si luna, simbol al (re) nasterii si al mortii.

La cererea publicului - Panourile

2009-10-12T11:49:00.000-07:00

Deoarece am fost certata ca nu am pus detalii si poze mai multe incerc sa ma straduiesc mai mult.
Le multumesc "poetilor" care mi-au reprosat talentul literar (lipsa lui) de asemenea. N-am de gand sa public carti (am trecut prin asta, nu e aducator de mari satisfactii, ca dovada ca nici nu mai am volumasul respectiv) , pur si simplu povestesc. Atata pot eu.
Asadar, revin cu detalii si poze.

Drumul e presarat cu diverse sloganuri moralizatoare.
Aici sunt doua exemple, ce-am apucat sa pozez.
Mai erau si altele de genul "Speed Thrills but Kills", sau "It's better to be Mr. Late that late Mr...", "Don't be a dama in the land of lama" (dama e un fel de zeu), si alte cateva legate de alcool, poate mi le amintesc.

Ca si completare, am vazut un documentar candva despre rata infectarii cu HIV in India, care e undeva pe la 30% in orasele mari. Mi se pare exagerat. O fi.

Drumul catre Khardung La : bilant final

2009-10-11T02:36:00.000-07:00

Obiectiv principal : primul motociclist roman pe cel mai inalt drum accesibil cu vehicule motorizate din lume = bifat.
Obiectiv secundar 1 : sa nu ma tavalesc = nebifat. Doua cazaturi si un impact frontal. Bilant: cateva vanatai belea, un Royal Enfield pe nume Ben schilodit serios.
Obiectiv secundar 2: sa nu-mi rup nimic = bifat.
Kilometri parcursi Delhi - Khardung La = aproximativ 1800 din care aproximativ 1100 pe motocicleta.
Altitudine maxima atinsa = 5602 m.

La vara: Namibia.
In iarna 2010-2011: Patagonia prin Anzii Cordilieri.

Pe motor, bineinteles :)

Drumul catre Khardung La (zilele 13-14)

2009-10-11T02:13:00.000-07:00

Ziua 13 (joi, 8 octombrie 2009): Delhi - Agra (Taj Mahal) -Delhi

Ce mult te-am iubit, Paraschivo...

Agra a fost o mare dezamagire. Deja obosita, drumul pana acolo prin traficul acela oribil m-a extenuat efectiv. In imagini exemple tipice ale modului in care sunt utilizate ricsele, care sunt ganditepentru un sofer si 3 pasageri. In dreapta se vede cum soferul sta in poala unuia din cei 3 pasageri care stau pe bancheta soferului.
Din pacate nu mi-a iesit foarte bine aceasta poza. Pe motocicleta respectiva, pe rezervor mai era un puradel, iar mama tinea un tzaca la cateva luni in brate. Cam atat despre siguranta in trafic...

Taj Mahal. Monumentul iubirii si al hotilor de buzunare. Nu m-am putut bucura de vizita, pentru ca am fost mult prea preocupata sa imi apar borseta de hoti. E mult mai mic decat imi imaginam, inauntru e un gard de sarma si multi porumbei needucati, care-si fac nevoile pe iubirea majora inchistata in monumentul maret.

Cireasa de pe pupaza: n-a fost zi in vreun oras al Indiei sa nu vad cel putin 3 cupluri de barbati care se tin de mana. La Taj Mahal era plin de ei. N-am inteles care-i faza.

Ziua 14 (vineri, 9 octombrie 2009): Delhi - Helsinki - Bucuresti.

Casa dulce casa.

In afara de faptul ca zborul de la Helsinki la Bucuresti a fost un fel de vizita in masina de spalat, nimic de povestit (vant din coada de 200 de km/ora, er, ce pot sa zic, a fost fun, mai ales lambada stewardeselor pe culoar).

Drumul catre Khardung La (zilele 11-12)

2009-10-11T01:12:00.000-07:00

Ziua 11 (marti, 6 octombrie 2009): Leh - Khardung La- Leh (100 km)

I believe I can fly.

Drumul catre Khardung La (zilele 9-10)

2009-10-11T00:36:00.001-07:00

Ziua 9 (duminica, 4 octombrie 2009): Pang - Leh

Don't be a dama in the land of lama.

Drumul catre Khardung La (zilele 7-8)

2009-10-10T23:02:00.000-07:00

Drumul catre Khardung La (zilele 5-6)

2009-10-10T21:12:00.001-07:00

Ziua 5 (miercuri, 30 septembrie 2009): Reckong Peo - Tabo (163 km)

Ti-am luat un inel
Ziua primei defectiuni tehnice. Drumul mergea de-a lungul vaii Sutlej, fiind cunoscut ca drumul Indo-Tibetan. In drum spre Tibet, unde am vizitat o manastire hindusa, aud un "trosc!" si Ben nu mai vrea sa urce. Prima sansa a lui Raju sa-mi arate ce poate, deoarece imi cazuse lantul.

Ziua a continuat linistita, si au aparut si primele cascade. Drumul era in mare parte pavat, insa in mai toate curbele si inainte si dupa toate podurile traversate (si au fost cateva), drumul devenea o aglomeratie de bolovani noroiosi sau un paraias vesel. Multe erau dintr-alea langa care ai fi murit de frustrare daca le-ai fi intalnit in desert, un namol pietros in care ghiceai apa, insa au fost si cateva pe care trecandu-le intram in apa pana la jumatatea rotii sau chiar mai sus. Partea proasta cu astea e ca de obicei apareau brusc intr-o zona cu asfalt relativ bun ( de obicei in curba), ca de obicei se terminau/incepeau in panta, si erau populate de bolovani nu intotdeauna rotunzi, niciodata orientati paralel cu sensul de mers si care mai si alunecau ca niste calamari speriati.

Doua situatii care au necesitat interventia Piticului atomic Raju:

rampa la vreo 45 de grade, cu cascada noroioaso-bolovanoasa inclusa in pachet. Sir de jeepuri si camioane. Astept pana urca camionul din fata mea, imi iau avant pionieresc si ii dau gaz. Urc pana pe la jumate, moment in care se opreste motorul. Infig hotarata ghetele in namol, si incerc sa-i dau scanteie. Vise. Intre timp alunecam gratios spre jeepul din spate, care nu era al echipei fantastice, dupa cum urma sa constat. Ala saracu' dadea claxoane, dar Ben refuza sa porneasca. Moment de glorie Raju, care a aparut fix cand mai aveam putin si ma urcam pe jeepul respectiv, si-a introdus degetelele lui fine undeva sub sa si Ben a pornit, proaspat ca o salata din gradina ursului.
traversam un paraias sprintar, apa pana la marginea de sus a ghetei. Ghidam roata printre doua pietre mai sanatoase sprijinindu-ma cu picioarele intr-un unghi destul de obtuz pe acestea, cand shpuf!, Ben refuza sa mai coopereze. Sa ma fi vazut, o spendida baletutza cracanata pe bolovanii aia, care mai si alunecau, incercand sa conving fiara sa porneasca. Raju a sosit sa ma salveze rapid, a repetat figura cu degetelele si totul s-a terminat cu bine.

Drumul catre Khardung La (zilele 3-4)

2009-10-10T13:52:00.000-07:00

Ziua 3 (luni, 28 septembrie 2009): Shimla - Sarahan (185 km)

Preludiul unei aventuri.

Drumul catre Khardung La (ziua 1-2)

2009-10-10T11:33:00.000-07:00

In cazul in care va intrebati: Khardung La este punctul cel mai inalt accesibil cu vehicule motorizate din lume: 5602 m.

Cum a inceput